Folositoare

Cartea – termometrul emoțional

Cartea- termometrul emoțional
Sînziana Bălțătescu

Hai să vorbim despre vremurile astea. Au trecut deja 2 ani. Ni s-au zăpăcit toate reperele vieților noastre exterioare și interioare de adulți. Și nu mai știm cum să ne luăm temperatura emoțională. Am început să ne acomodăm cu rutine noi, dar încă nu e confortabil. Încă n-am uitat cum era “înainte”, încă ne dorim să revenim acolo. Și oare

Dar au trecut 2 ani deja. Eram adulți când am intrat în timpul acesta năucitor și adulți suntem în traversarea lui. Cu corpurile noastre adulte deja asumate, cu mintea noastră adultă gata organizată, cu sufletul nostru adult gata mobilat. Crescuți deja, înrădăcinați, înaripați. Noi. Tu. EU.

Însă copiii noștri…

Fetița mea avea 9 ani în ianuarie 2020. Băiețeii mei aveau 13 ani. Acum, fiica mea e preadolescentă, iar fiii mei sunt adolescenți de-a binelea.

Pe noi, adulții, ne costă câțiva ani din maturitatea noastră vremurile astea. Mult și greu. Însă pe ei îi costă adolescența lor. Preadolescența. Sau perioada de sugari, sau cea de “toddleri”.

Timpul acesta, cu problemele lui, nu curge la fel pentru copiii noștri. Noi ne schimbăm, poate, sub presiunea evenimentelor cu care vine el peste noi. Sau poate nu. Poate doar ne agățăm, încercând să rămânem neschimbați.

Ei, însă, cresc. La ei schimbarea aceasta care ne înțepenește de groază este o realitate permanentă până devin adulți. Ei au a se acomoda și a învăța să se simtă confortabil cu și în propriile lor corpuri volatile, ei au a se adapta la emoțiile care vin peste ei, la gânduri și realități a căror constantă e fluiditatea.

Puține repere fixe au și sunt toate legate de NOI: să mă simt în siguranță cu părinții mei, să mă simt iubit, să mă simt conținut acolo unde nu știu încă să mă conțin singur…

Și ce se întâmplă cu ei când noi ne clătinăm?

“Salvați copiii” a publicat “Studiul privind incidența violenței asupra copiilor” realizat în 2021. El spune așa:

În 2013, 97,67% dintre părinți petreceau minim o oră pe zi cu copiii lor cu vârsta sub 10 ani. În 2021, procentul a scăzut la 79%.

Insă ce mi-a adus lacrimi în ochi a fost această statistică:

În 2013, 92,64% dintre părinți petreceau minim o oră pe zi cu copiii lor cu vârsta cuprinsă între 10 și 18 ani. În 2021, doar 49% dintre părinți mai petrec acest timp zilnic cu adolescenții și preadolescenții lor.

Iar din 2013 până anul trecut, procentul celor care nu mai petrec nici un fel de timp cu adolescenții a crescut de la 2% la 15%.

Oare ce ne face să credem că ei nu mai au nevoie de timpul nostru?

Sau de manifestarea fățișă a iubirii noastre, pentru că, iată:

Cât de des îşi arată părinţii tăi iubirea faţă de tine(te îmbrăţişează, te sărută, te mângâie)?

COPIII au răspuns “în mare și foarte mare măsurăastfel:

  • 77% copiii din ciclul primar
  • 67% copiii de la gimnaziu
  • 59% adolescenții de la liceu

Eu nu mă pot abține să nu văd patternul în felul în care copiii au răspuns “în mare și foarte mare măsură” la altă întrebare:

În ce măsură crezi că părinţii tăi înţeleg nevoile, dorinţele şi plăcerile tale?

  •  77% primar
  • 67% gimnaziu
  • 60% la liceu

Acolo, între procentele acelea pierdute pe drum, sunt anii noștri și anii copiilor noștri; acolo e toată greutatea traiului nostru de adulți, acolo e toată frica noastră; acolo e creșterea copiilor noștri, teama lor, deruta lor.

Iar de doi ani încoace, vremurile ne-au închis în casă cu copiii noștri mai mult ca oricând altă dată. În aceeași casă, zi după zi, fiecare în fața device-ului propriu, unii lângă alții, fără ziduri fizice între noi; izolați amarnic, totuși, de metereze solide de teamă, fortărețe de griji care ne închid între pereții lor.

Copiii noștri au nevoie de timpul și iubirea noastră în continuare, în orice vremuri. Copiii noștri au nevoie de timpul și iubirea noastră pe tot drumul creșterii lor.

Iar o carte e mereu o soluție la îndemână pentru a da înapoi copiilor noștri timpul de care ei au nevoie cu noi.

“Hai în pat să citim împreună!”

Da, știu 🙂 am un fix cu cărțile. Fetica mea spunea cuiva, într-o zi, fără să știe că o aud: Mama citește non stop. Câte cinci cărți o dată!” 😃

Nu e deloc așa 🙂 Citesc, cel mai adesea, dimineața, la cafea și seara, la culcare. Dar îmi e atât de ușor, atât de la îndemână să o invit în fiecare seară: “Hai în pat să citim împreună!”. Iar ea are senzația permanenței lecturii pentru că o întreb de câteva ori pe zi: “N-ai vrea să-ți citesc ceva?”.

Uneori spune “da” și atunci se cuibărește în brațe și călătorim în povești.

Alteori spune “nu, mama! Am altă treabă acum! Mă joc!”. Și cartea e termometrul cu care i-am verificat temperatura emoțională.

Și nu mai știu ce să discut cu băieții. Dar e așa de simplu să îi intreb: “ce v-a mai dat profa de română de citit? Aveți cartea, vă place?”. Hai să citim împreună!

Uneori cartea e faină sau nasoală și vorbim despre ea. Alteori vorbim despre orice altceva. Și cartea e cârligul cu care agăț o conversație.

Sunt și eu în statisticile acelea triste măcar de 2-3 ori pe săptămână 🙂 Așa că mai am multe filme, cărți și plimbări de bifat cu ei până să pun timpul acela înapoi. Și am de gând să fac asta tot mai bine în fiecare zi.

Pentru că vremurile grele vin și trec. Și copilăria la fel. Și depinde de mine la care timpuri trecătoare sunt atentă și în care din ele decid să construiesc.

Mă duc să-i îmbrățișez și să le spun că-i iubesc, că sigur o să le înțeleg mai bine nevoile după o tură de pupăcit 😉

Iar apoi, poate le spun o poveste ❤

5 1 Vot
Rating
Abonează-te
Vreau să primesc notificare
guest
2 Comments
Cel mai vechi
Cel mai nou Cel mai apreciat
Vezi toate comentariile
Ioana Bostan

Mi-e dor tare de perioada în care îi citeam povești, mă alin cu gândul că voi mai citi unor pitici în viitor și mă bucur încă că mai pot să-i citesc în îmbrățișări. Când mi se dă voie :)))

Roxana

Este greu și pentru noi adulții să traversăm orice perioadă care ne scoate din zona de confort, mai ales una care intră în al treilea an. Pentru ei cu atât mai mult, cu cât oricum trec non-stop prin “pusee de creștere”, că tot e la modă sintagma asta. Și da, statisticile sunt dureroase și parcă se tot înrăutățesc. Și dor și mai tare când în ziua de azi, cel puțin în părțile de lume considerate civilizate, copiii aceștia vin programați, doriți. Mă întreb de multe ori unde se rupe firul și de ce. Fiecare își știe propria situație, toți facem greșeli, căci suntem oameni și ni se termină bateriile uneori și știm cu toții că cei mici sau adolescenții simt exact pe ce buton să apese când îi e adultului lumea mai “dragă”, dar să ai o așa statistică, atunci la unii este ceva constant și este foarte trist.