Şcoala unde ”Toată lumea citeşte” zilnic

Am devenit ”părinţi la şcoala din Valea Lupului” în 2016, când am decis să-l mutăm pe Dragonelul de fiu al nostru din oraş, mai aproape de casă, la şcoala din comuna limitrofă Iaşului, unde locuim. Îmi aduc aminte ce ochi a făcut soţul meu când i-am propus ”şcoala din sat”, școala unde toată lumea citeşte. Mna, oricât de susţinători ai dezvoltării locale eram, parcă nu-i ardea de experimente pe copil; oricât de frumos suna, era, totuşi, ”şcoala din sat”.

A trebuit să pledez, să îi arăt pagina de Facebook a şcolii, cu statisticile îmbietoare privind rata de promovare cu note mari a examenului de evaluare naţională, pe de o parte, dar şi fotografiile şi energia proiectelor expuse publicului, tonul jucăuş şi fotografiile cu pereţi transformați în galerie de artă sau scări pictate.

L-am convins şi nu ne-a părut rău nici o clipă.

Visam o şcoală unde copiii să se simtă în siguranţă, unde să se dezvolte fără oprelişti şi unde noi, părinţii, să simţim că tot, dar absolut tot ce se petrece acolo este despre copii, nu despre dosare.

Mda… Toţi visăm… Visăm cu ochii deschişi, ca atunci când ne cuprinde reveria şi ne împărţim banii câştigaţi imaginar la Loto; visăm spaţiul acela care emană uimire şi minunare în faţa acestor mici persoane în transformare, acea înţelegere profundă şi conştientă a imensei responsabilităţi pe care ar trebui să o simţim ca adulţi, de a ghida, proteja şi aşeza repere pentru creşterea şi înflorirea făpturilor năvalnice, dar fragede pe care le primim în grijă.

Şi după ce ne încărcăm bateriile cu reveriile acestea, zâmbim trist şi ne vedem de realitatea noastră cotidiană.

Ei bine, oricât de ”no way” ar suna, la şcoala din Valea Lupului primeşti paşaport către o realitate care seamănă uimitor cu visele acelea! Te invită în lumea asta directoarea şcolii, doamna Petronela Petrea, alături de o echipă de profesori şi angajaţi ai şcolii care fac lucrurile să se petreacă cu o naturaleţe uimitoare, de parcă aşa ar fi NORMAL!

M-am gândit să vorbesc cu dumneaei, să fac cumva să o audă toată lumea, deşi nu-mi vine la îndemână treaba asta cu filmatul şi e dificil să îi iei un interviu Petronelei. Pentru că, atunci când intri la ea în birou, îţi imaginezi cum îi vei explica TU, o vei întreba TU, îi vei solicita TU. Însă, ce se petrece mereu acolo este că, de fapt, Petronela îţi ia ţie un interviu.

Nu contează în ce calitate păşeşti în biroul ei: părinte, antreprenor, locuitor al comunei, ce vei ”păţi” acolo este că doamna directoare te va determina uşurel, pe nesimţite, să-i spui ce poţi TU face pentru copii, ce ai avea TU de oferit, poate nişte timp, poate vreo abilitate, un mic curs de programare, vreun club de lectură, poate o discuţie cu copiii la clasă despre cum e să fii muzician, sau poliţist, sau contabil, sau…

Te trezeşti că ieşi din întâlnirea în care aveai de explicat, solicitat şi întrebat cu un angajament pentru o activitate la şcoală, cu copiii. Şi zâmbeşti. De fapt, dacă stai bine să te gândeşti, mereu ţi-ai dorit să faci ceva mai mare decât tine, mai mare decât jobul tău, mereu ţi-ai dorit să DĂRUIEŞTI ceva şi uite, acum chiar faci asta. Şi e BINE 🙂

Aşa se fac lucrurile la şcoala ”Mihai Dumitriu” din Valea Lupului.

Atâtea lucruri, încât ar fi mai potrivit să facem un serial despre ele. Ar avea multe sezoane.

Însă azi, în mod special, de Ziua Naţională a Lecturii, am vrut să vorbesc cu Petronela despre proiectele despre citit şi cărţi din şcoală. Pentru că ele se întâmplă de mulţi ani. Zilnic.

În 2019, Anul Cărţii, la şcoală se lansa proiectul ”Toată lumea citeşte”. În semestrul doi, zilnic, între 9:45 şi 10, toată lumea din şcoală (da, toată LUMEA, nu toţi copiii) îşi alegea colţişorul preferat şi se scufunda în lectură. Cărţile ţi le aduceai de acasă, le luai de pe rafturile bibliotecilor din fiecare clasă, sau le alegeai de pe măsuţele răsfirate pe holurile şcolii.

Doamna secretară citea în biroul dumneaei, domnul portar pe băncile din holul de la intrare, doamnele de curăţenie pe scaunele puse pe holurile şcolii, copiii pe jos, pe afară, în curte, în bănci, peste tot stilourile, caietele, cataloagele, mopurile şi registrele erau puse deoparte şi… toată lumea citea!

Perioada pandemiei a întrerupt ritmul lecturii la şcoală, însă din toamna anului trecut, proiectul e din nou în derulare, ba chiar, dacă cumva te nimereşti la şcoală cu vreo treabă în timpul minutelor de lectură, ţi se oferă şi ţie o carte!

Iar despre reacţiile copiilor vorbeşte mult mai frumos Petronela, în interviu, decât aş putea eu să consemnez.

Anul acesta, proiectul de lectură zilnică a fost combinat cu un altul, un eveniment care a ajuns la ediţia a II a şi a entuziasmat nu doar copiii din şcoala aceasta, ci şi copiii şi profesorii de la multe alte şcoli din ţară: BOOKMASTERS.

Sunt 123 de echipe în concursul despre care vorbeşte Petronela în interviu; au de realizat reclame pentru una din cărţile propuse de juriu. Lista de lecturi arată aşa:

Clasele V-VI :

1. Elif Shafak- ”Fetița căreia nu-i plăcea numele său”

2. Luca Perri – ”Erori galactice. Să greșești e omenește”

3. Flavius Ardelean – ”Mecanopolis. Aventurile lui Oliver Rock în Lumea de Sub Camion”

4. Alice Hemming – ”Unicornul de Miazănoapte”

5. Lewis Carroll – ”Sylvie și Bruno”

Clasele VII-VIII:

1. Eugenio Carmi, Umberto Eco – ”Trei povestiri”, ediția 2019

2. Salman Rushdie – ”Harun și marea de povești”

3. Moni Stănilă –  ”Războiul solomonarilor”

4. Carlos Ruiz Zafon- ”Prințul din negură”, ediția 2017

5. Sue Monk Kidd – ”Viața secretă a albinelor”

Partenerul de lectură este Editura Polirom. Parteneri de organizare sunt mulţi, entuziaşti şi despre toţi îţi vorbeşte Petronela cu drag şi pe larg, oricând are ocazia. Şi se tot adună. Oamenii vin cu bucurie să se alăture acestui proiect sau altora propuse în şcoala aceasta. E coadă la dăruit!

Petronela crede că oamenii au nevoie de idei frumoase cărora să li se alăture, că DOAR de atât au nevoie.

Aşa e, dar eu cred că nu e doar atât. Oamenii au nevoie de cineva care să creadă şi să susţină entuziasmul acela ascuns pe care toţi îl avem în noi; ştiţi, impulsul acela pe care îl ai câteodată să dansezi pe stradă, să cânţi, să spui “DA!”, să îmbrăţişezi pe cineva, să strigi în gura mare: ”hai să facem lumea mai bună!”. Scânteia aceea care declanşează pasiune în suflet şi pe care, de cele mai multe ori, o înăbuşim aproape ruşinaţi, pentru că lumea îşi dă ochii peste cap şi ne spune: ”get real!”, nu toată lumea citeşte.

Iar Petronela nu-şi dă niciodată ochii peste cap; ea îţi zâmbeşte şi îţi răspunde: ”HAI!”

Şi uneori nu ai nevoie de nimic mai mult. Ca atunci când, tot în 2019, a lansat pe grupul de facebook al comunităţii locale o invitaţie: ”ce-ar fi să avem şi noi aşa ceva în comuna noastră?”. Era vorba despre minibiblioteci, acele dulăpioare cochete împrăştiate prin comunitate, bine garnisite cu cărţi şi aprovizionate constant de locuitori. Iar oamenii au zis imediat: ”HAI!” şi s-au apucat de treabă. Doar pentru că cineva le-a transmis că nu e o iluzie că putem face lumea mai bună bucăţică cu bucăţică şi carte cu carte, aici în comunitatea unde toată lumea citeşte.

Aşa au apărut în Valea Lupului patru minibiblioteci. Una dintre ele, cu o formă haioasă şi colorată de minibus, este chiar în faţa şcolii, pe trotuar. Şi, deşi entuziasmul iniţial a trecut, ele există încă, pentru familia mea sunt popasuri în plimbările noastre prin sat, sunt oameni care le curăţă periodic şi le aprovizionează cu cărţi. Deja în casa mea, la fiecare revizuire a rafturilor bibliotecii, se pun cărţi deoparte: astea sunt pentru minibiblioteci!

Petronela visează o ”comunitate care educă”. Eu zâmbesc.

Şcoala a fost mereu, pentru mine, locul de unde, în cel mai bun caz, ieşi suficient de neşifonat încât mai ai o şansă să-ţi revii după ce devii adult; un fel de arenă unde înveţi să supravieţuieşti, să faci faţă, să îţi dezvolţi abilităţile de luptă, un fel de ”Hunger Games”.

Însă şcoala aceasta… e altfel. Este școala unde toată lumea citeşte zilnic. E o sursă constantă de energie bună în comunitate.

Sau o fi… Petronela? Sau oamenii care i se alătură?

Şi, până la urmă, ce importanţă are? Eu trăiesc deja în ”comunitatea care educă”. Şi, câteodată, dansez pe stradă.