Genul fantasy sau literatura fantastică este asociată copiilor și adolescenților.
Dar fantasy este și pentru adulți. Nu am o statistică despre câtă fascinație a produs romanul “Cântec de gheață și foc” (mai cunoscut sub numele de “Urzeala tronurilor”) a scriitorului George R. R. Martin, dar serialul produs după această tragedie epică sigur a generat ceva vâlvă. La fel ca “Stăpânul inelelor“, făcut și el după primul volum al seriei cu același nume, scris de J. R. R. Tolkien.
Fantasy e doar pentru copii?
Nu prea am de-a face cu adolescenți, nu pot spune cu mâna pe inimă dacă lor le-a plăcut sau nu, dar știu mulți adulti care au urmărit cu religiozitate cele două serii.
Consum aproape orice alt gen de literatură, dar marea mea iubire o să fie întotdeauna literatura fantastică. Basmele și mitologia, apoi Mircea Eliade, m-au făcut să mă îndrăgostesc de ea.
Și să rămân așa îndrăgostită, atunci când a trebuit să încep un proiect la un curs de scriere creativă, tot la fantastic și la mit am alergat și a ieșit Selkie, după cum spune o cititoare, „un fantasy realist”.
Îmi plac poveștile de orice fel, căci ce altceva sunt cărțile, dacă nu tot niște povești, pentru că, la fel ca orice alt cititor, mă regăsesc în ele, relaționez cu personajele, cu drumul lor, cu greutățile, durerile, bucuriile și victoriile lor.
Fantasy e doar pentru copii? Nu cred. Mie ]mi place fantasy, pentru că mă poartă în lumi care mă scot din cotidian, pentru că pot călători într-o mulțime de locuri în care altfel nu ajung, căci într-o poveste fantastică nu pleci mereu doar într-o lume imaginară (Mircea Eliade te plimbă mereu mai întâi în lumea reală, apoi în altele).
Îmi place fantasy pentru că povestea, lumea, personajele sunt pentru mine o oglindă a lumii reale, cu lumina și întunericul din ea.
Oricât ne place sau vrem să credem că ne maturizăm complet, copilul din noi nu pleacă niciodată de tot. Trăiește undeva, adânc, în sufletul nostru, și se bucură mereu când dă de o lume diferită, în care chiar el poate fi eroul cu daruri speciale, care îl ajută să meargă mai departe, orice ar fi.
Am iubit mereu miturile, după ce am dat cu nasul de ele, căci dincolo de ce este tragic sau urât în ele (căci este mult tragic și urât în ele), sunt cinstite: zeii sunt atât de umani, pentru că exprimă tot ceea ce suntem noi, muritorii care i-am venerat și apoi i-am dat uitării. Zeii din mituri, oricărui popor i-ar aparține acele mituri, sunt fericiți, depresivi, răbdători, agresivi, au calități și au defecte, au pasiuni, suferă, au obsesii, sunt cinstiți sau vicleni, sunt alcoolici, sunt răutăcioși, geloși, răzbunători, au bunătate sau răutate în suflete. Și speranță.
Căci și din cele mai întunecate dintre ele răzbate mereu prietena noastră, singura rămasă în cutia Pandorei: speranța.
Și cred că omenirea merge mereu înainte, iese din întuneric și se duce spre lumină împinsă de speranță, orice nume ar purta ea.
