Aparent, e uşor de vorbit despre o scriitoare celebră şi populară; e o vedetă, viaţa ei e la îndemână, documentarea pentru un articol despre J. K. Rowling nu necesită prea mare efort, îţi zici. E peste tot, pe toate reţelele de socializare, pe oriunde întorci privirea, iar Google îţi afişează aproape 46 de milioane de rezultate în ceva mai mult de o jumătate de secundă.
Începi să realizezi care e problema? Ce să spui despre o autoare a cărei viaţă şi operă e cunoscută de toată lumea?
Deja e bine ştiut faptul că agentul său literar a trimis manuscrisul primului volum din seria ”Harry Potter” către 12 edituri care l-au refuzat. Nu e greu de aflat că, în 1997, când Bloomsbery Publishing i-a publicat romanul, tirajul său iniţial a fost de 500 de exemplare, iar onorariul autoarei de 2800 lire sterline. Sau că, la acel moment, banii aceştia erau bineveniţi pentru Joanne Rowling, care se lupta de ceva ani cu dificultăţi financiare, în timp ce se străduia să proceseze moartea mamei sale, căsnicia marcată de abuz domestic, divorţul de primul soţ, lipsa unui job care să îi asigure securitatea financiară ei şi fetiţei ei.
Se ştie şi că directorul editurii şi-a bazat decizia de a publica romanul pe atitudinea fetiţei sale de opt ani, căreia i-a propus spre lectură primele capitole şi care i-a cerut şi restul. Sau că i-a spus, părinteşte şi sfătos, Joannei care scrisese din pasiune şi convingere, dar hotărâtă să încheie proiectul ca să poată urma un curs în urma căruia ar fi avut posibilitatea de a-şi asigura un venit stabil ca profesoară, că:
“You’ll never make any money out of children’s books, Jo.”
E legendară povestea publicării primului volum, în toate detaliile sale, e un spin off de succes al seriei ”Harry Potter”, unul aparte faţă de ”Fantastic Beasts”, pentru că ACEST spin off face parte din biografie, nu e rodul imaginaţiei strălucite a nimănui, poate doar al vieţii însăşi, al felului în care destinul se scrie la fel de palpitant ca cel mai seducător roman.
Deci, ce ar fi de spus despre J.K. Rowling?
Poate un ”fun fact” cum ar fi faptul că Wikipedia are o pagină separată pentru opiniile politice, sociale şi civice ale lui J. K. Rowling: ”Politics of J. K. Rowling”; sunt listate şi documentate acolo nu mai puţin de 12 capitole, de la viziuni şi manifestări privind politica Marii Britanii sau a Statelor Unite, la ecologie, tulburări de alimentaţie, egalitate de gen sau discriminare de orice fel.
Îţi vine să gândeşti, când parcurgi pagina, că o persoană atât de celebră nu mai poate scoate un cuvânt fără să îi fie analizat, disecat, criticat sau admirat, fără să genereze dezbateri, emoţii puternice, tabere şi luări de poziţie. Şi, probabil, aşa e; nu e nici bine, nici rău, e preţul celebrităţii.
Cu siguranţă vom dezbate, admira sau critica şi de aici înainte tot ce face sau spune J. K. Rowling. Însă dincolo de timpul acesta în care avem privilegiul să îi fim contemporani şi să facem asta, Harry Potter şi prietenii săi, ba chiar şi duşmanii săi, se desprind de noi toţi, capătă o viaţă proprie, au devenit deja, sub ochii noştri, legende, arhetipuri.
Îmi imaginez cum, peste nişte ani, nepoţii mei mă vor întreba uimiţi: ”cum, adică vrei să spui că a existat o vreme în care NU exista Harry Potter?”. Şi va fi greu de crezut, şi ochii li se vor deschide mari şi curioşi, şi se vor strânge lângă mine ca să mă asculte cum spun:
Aveam 23 de ani, eram deja o tânără adultă când s-a publicat în ţara noastră primul volum din seria ”Harry Potter”. Era în anul 2000. Cartea fusese deja publicată de 3 ani în Marea Britanie şi deja era atâta vâlvă în jurul ei încât începuse să se audă şi prin alte ţări.
Pe atunci, România nu era încă parte din Uniunea Europeană şi, deşi veştile circulau rapid, pentru că exista internet, exista totuşi un decalaj mic între momentul în care o carte devenea celebră într-o ţară şi cel în care apărea pe rafturile librăriilor noastre.
Pe vremea aceea, eu citeam foarte multe cărţi serioase, dragii mei. Îmi plăceau cărţile dificile, cu personaje complicate, cu multe pagini şi fără ilustraţii. Totuşi, păstrasem în mine o dragoste aparte pentru cărţile de copii. Îmi plăceau poveştile.
Mă plimbam prin Cărtureşti când am dat de volumul acesta. Era un volum cu copertă moale, nu era încă suficient de celebru ca să aibă copertă de carton tare şi nici nu era foarte scump. Auzisem ceva, ceva despre Harry Potter şi am fost curioasă. L-am cumpărat.
Ei, dragii mei, ce s-a întâmplat este că l-am citit pe nerăsuflate. Mi-a plăcut atât de tare, încât am fugit să caut şi alte volume, iar apoi, pe măsură ce ele apăreau, le vânam prin librărie. Uitaţi-l aici, e volumul acesta rufos, cu pagini desprinse. L-au citit, rând pe rând, prietenii mei, apoi copiii mei, toţi, apoi copiii prietenilor mei, iar acum, dacă veţi dori, o să-l citiţi şi voi.
Trebuie să mai ştiţi ceva, dragii mei! Acest volum are o poveste specială! Persoana care a tradus pentru prima dată în limba română acest volum era o fată de 16 ani, Ioana Iepureanu. Era elevă la Liceul de arte şi pasionată de engleză. Trebuie să ştiţi că eu eram o cititoare pasionată şi îmi dădeam seama repede dacă o carte e tradusă bine sau mai puţin bine; cărţile care nu sunt traduse cu grijă te împiedică puţin la citit. Te simţi ca atunci când încerci să bei ciocolată fierbinte dintr-o ceaşcă fără toartă.
Ei bine, cartea asta nu era aşa. Povestea din ea, spusă de fata aceasta, curgea lin sau sprinţar, magic de-a dreptul, uitai că citeşti, erai cu totul în ea!
Şi, deşi unele cuvinte erau traduse un pic mai naiv, multe dintre ele erau transpuse în limba română aşa de strălucit, încât eu şi acum mă mai gândesc la ele aşa, în limba română.
Uite, de exemplu, pe profesorul Snape îl chema Plesneală, iar jocul acela inventat de autoare se numea ”vâjthaţ”, iar cuvântul acela dureros folosit ca o insultă pentru vrăjitorii care aveau şi strămoşi umani era ”sângemâl”.
Ştiţi, un traducător bun nu e aşa uşor de găsit. Ca să poţi traduce bine o carte e nevoie nu doar să înţelegi cuvintele, ci să simţi subtilităţile limbii, să înţelegi povestea, să intuieşti cum s-a folosit autorul de cuvinte ca să creeze efecte magice. Iar Ioana Iepureanu avea doar 16 ani când a tradus cartea aceasta.
Iar succesorul său a fost chiar Florin Bican, un traducător şi autor pe care-l ştiţi deja, dar care, la vremea aceea, era muuult mai mare decât Ioana şi avea deja multă experienţă cu tradusul. Plus că era el însuşi scriitor!
Şi de atunci până azi nu a mai fost nevoie de altcineva care să traducă aceste cărţi, aşa de bine spun ele povestea în limba română!.
Vedeţi, de aceea e preţioasă cartea aceasta pentru mine. E despre o mare doamnă, J. K. Rowling, a cărei operă a fost tradusă de o excepţională domnişoară.
Şi mai e şi despre o tânără femeie pasionată de citit care se plimba prin Cărtureşti. Şi… desigur, e despre voi, dragii mei!
”Domnul şi doamna Dursley, de pe Aleea Boschetelor, numărul 4, erau foarte mândri că erau complet normali, slavă Domnului!…”
După recenzia asta l-aș citi pe Harry Potter. Pentru a nu știu câta mia oară :)). Iubesc cartea asta și o s-o iubesc mereu.
Minunat! Așa totul devine mai incitant! Felicitări!