,,Pe bune? Hai să fim serioși, oricum n-are legătură cu valoarea, pe mine nu mă interesează, nu are nici o relevanță în viața mea.” ,,Extraordinar, ce instituție anacronică! Nu pricep ce atâta tevatură, serios.” ,,Hai, frate, oricum știm cu toții că e numai de fațadă! Mai bine ar folosi banii ăia în alte scopuri!” ,,Măi, totuși e o instituție cu tradiție, nu mai e despre ce folos pragmatic aduce, e despre simbol, e o valoare în sine.”
Poate credeți că am greșit titlul și, de fapt, citiți un articol despre Casa Regală.
Nu, nu, suntem unde trebuie, despre Nobel e vorba!
Fascinația pentru premii
Când vine vorba de Nobel, lumea devine pasională și parcă atunci când se acordă Nobelul pentru literatură, emoțiile devin mai vocale, iar dezbaterile și poziționările devin intense. Și nu mi se pare o coincidență faptul că discursul public din jurul Nobelului pentru literatură seamănă cu cel pe care-l iscă, fără excepție, orice ieșire publică a Casei Regale britanice (de exemplu).
Pare că avem același tip de fascinație pentru aceste instituții.
Le criticăm, dăm ochii peste cap, le admirăm, dar adevărul e că indiferenți ne e greu să fim.
De ce ar refuza cineva un Premiu Nobel pentru Literatură?
Să refuzi un Nobel pentru Literatură nu are nimic de-a face cu indiferența; e o poziție încărcată de o emoție puternică față de o instituție care, vrei, nu vrei, reprezintă un reper în viața ta culturală.
Poate fi un act prin care încerci să te delimitezi de orice afiliere cu o instituție, din credința intimă că e nevoie ca un scriitor să își păstreze independența și să nu își împovăreze cititorul cu greutatea unui astfel de titlu, așa cum a făcut Jean Paul Sartre, în 1964.
Adevărul e că să citești o carte scrisă de un laureat al Premiului Nobel te pune într-o anumită stare de reverență: “Nu e același lucru dacă semnez Jean-Paul Sartre sau dacă semnez Jean-Paul Sartre, laureat al premiului Nobel”, explica autorul în scrisoarea prin care își justifica refuzul premiului.
Și are dreptate. Doar că, după ce ai refuzat Nobelul nu mai ești niciodată DOAR Jean Paul Sartre.
Ești Jean-Paul Sartre, unicul scriitor care a refuzat Nobelul de bunăvoie. Și asta nu are cum să fie indiferent nimănui.
Celălalt scriitor care a declinat Nobelul pentru literatură a fost Boris Pasternack, în 1958. Scriitorul, dezamăgit de felul în care regimul stalinist înțelegea să construiască societatea socialistă prin teroare, cenzură și oprimare, devenise deja persona non grata în URSS. Sub regimul lui Stalin, orice manifestare artistică fusese confiscată de așa numitul “realism socialist”, un curent artistic impus și agreat de regim, cu o puternică turnură ideologică: operele de artă trebuiau să prezinte conceptele cheie ale socialismului și realizările acestuia într-o manieră idealizată, iar focusul trebuia să cadă mereu pe triumful binelui colectiv și supremația acestuia în fața binelui individual.
Să scrii despre un individ care e confiscat de o ideologie și se dărâmă sub povara acesteia era, în vremea aceea în URSS (și a fost și în vremurile de după aceea, în România), ceva periculos. Și pericolul nu era oprobriul public, ci deportarea sau moartea.
Individul trebuia reprezentat ca sacrificând cu eroism binele personal în numele unui bine colectiv sau aliniindu-se cu entuziasm binelui comun. Indivizii care nu reușeau asta erau modelele negative, egoiștii, rău-voitorii, scursurile. Nu exista alternativă și altă opinie decât cea oficială era inacceptabilă.
Artiștii erau înregimentați instituțional, deveneau parte a Uniunilor de scriitori sau artiști bine organizate ierarhic și temeinic controlate. Erau parte a curentului realismului socialist, fie că își doreau asta, fie că nu.
Or, Boris Pasternack nu a vrut să se afilieze acestui curent artistic impus.
Era deja sub lupa aparatului de cenzură stalinist când a terminat de scris ”Doctor Jivago”, în 1955. I-a fost refuzată publicarea de către jurnalul literar Novi Mir; povestea punea în valoare preocuparea autorului pentru bunăstarea individuală, mai degrabă decât pe cea pentru bunăstarea colectivă şi conţinea critici implicite faţă de stalinism, colectivizare şi gulag. Aşa că scriitorul i-a predat manuscrisul lui Giancomo Feltrinelli care l-a publicat în 1957, la editura sa din Italia. Romanul a devenit un succes instantaneu şi se spune că CIA a avut grijă ca acest roman să ajungă pe masa celor care propuneau nominalizările la Nobel.
Poate că e sau nu adevărat. Cert e că Boris Pasternack a primit Nobelul pentru literatură în 1958 şi, deşi a primit vestea cu bucurie iniţial, ulterior a refuzat premiul la presiunea KGB ului şi a aparatului opresor al URSS. În afară de campania de denigrare publică la care a fost supus, scriitorul a fost ameninţat că soţia lui va fi deportată din nou în taberele de muncă forţată ale Gulagului (unde fusese condamnată pe vremea lui Stalin) şi că el însuşi va fi expulzat din ţara natală şi va rămâne pentru totdeauna în exil dacă se hotărăşte să plece în Suedia să accepte premiul.
Abia în 1988, după moartea scriitorului, revista care îl refuzase iniţial i-a publicat în foileton romanul. În 1989, fiului său i s-a permis să accepte premiul în numele tatălui, iar din 2003, ”Doctor Jivago” face parte din curriculum şcolar rusesc, se studiază în clasa a XI-a.
Bob Dylan e unicul compozitor de texte care a câștigat vreodată Nobelul pentru literatură
Uneori, să primești Nobelul pentru literatură poate să te consterneze atât de tare, încât să ai nevoie de timp ca să poți reacționa; pentru că nu ți-ar fi trecut prin cap că opera ta, pe care o considerai în afara literaturii, ar putea ajunge vreodată pe masa discuțiilor unui for pe care-l crezi, uneori, elitist, desprins de emoția “maselor”. Așa cum a pățit Bob Dylan, în 2016. Au trecut câteva luni până când a stabilit o întâlnire cu comitetul de acordare a premiului, în care să își țină discursul de acceptare și la care a refuzat accesul mass media. Bob Dylan e unicul compozitor de texte care a câștigat vreodată Nobelul pentru literatură și al doilea american pe lista celor care au obținut premiul, după romanciera Toni Morrison, care-l câștigase în 1993.
Ce poveşti au Nobelurile pentru literatură, nu-i aşa?!
Conspiraţii, lupte pentru libertate şi adevăr, corupţie, spionaj, controverse, cum să fii indiferent la aşa ceva?
Nobelul pentru literatură rămâne cu greu în curtea lui literară, e greu de imaginat că aparţine unei nişe specializate de public, Nobelul acesta ajunge la toată lumea, indiferent de ce stil de literatură agreează. Ca şi Curtea Regală.
Poate pentru că scopul său, aşa cum a fost el exprimat de Alfred Nobel, este dificil de urmărit; cum alegi ”cea mai remarcabilă operă cu o direcţie ideală”? Cam cum ai alege opera literară care exprimă cel mai bine adevărul, libertatea sau iubirea. Adică greu. Nici nu-i de mirare că ne pune emoțiile pe masă de fiecare dată.
Cum ar putea orice ideal să ne fie indiferent?
