Nu eram o împătimită a genului; îl cunoscusem pe Sherlock Holmes, îmi plăcuse tare de tot, devorasem toate volumele şi când îmi venea cheful de citit ceva cu detectivi, pur şi simplu reluam seria cu Sherlock Holmes.
Sigur că auzisem de Agatha Christie, cum să nu fi auzit? E cel mai vândut autor al tuturor timpurilor, are şi rubrică în Cartea Recordurilor.
Dar nu eram chiar dispusă, pe vremea aceea, să explorez pe îndelete nici genul, nici autoarea. Căutam cartea reprezentativă, voiam ”best of”, ”top hits” înainte să mă hotărăsc dacă mă interesează suficient ca să mă apuc de explorat.
Da, sunt genul acesta de cititoare.
Hercule Poirot sau Miss Marple?
Mă apuca iritarea în librărie: rafturile gemeau de titluri Agatha Christie şi eu nu ştiam cu ce să încep. Ştiam că fusese o scriitoare prolifică: 66 de romane şi 14 colecţii de povestiri, serios că nu voiam să citesc tot şi nici să pescuiesc vreo carte despre care să aflu, ulterior, că nu e aşa semnificativă pentru un începător care vrea să-l cunoască pe Hercule Poirot.
Da, sigur că ştiam de Hercule Poirot, cum să nu fi ştiut? În fond, e singurul personaj din istorie care a primit un necrolog pe prima pagină a ziarului New York Times.
Auzisem şi de Miss Marple, dar hotărâsem să încep cu Poirot şi tot nu ştiam cum să aleg: vorbim de 33 de romane şi 50 de povestiri cu Poirot, ce era de făcut?
Sigur că aş fi putut să fac o documentare pe net, să petrec vreo câteva ore ca să fac o listă şi să prioritizez. Dar, serios acuma, chiar nu voiam să scriu un doctorat despre Poirot şi aveam ce citi, în general, aşa că mă trezeam iar şi iar în librărie, iritată în faţa rafturilor cu Agatha Christie.
My guilty pleasure
În cele din urmă am cumpărat haotic, la întâmplare şi aşa am şi citit.
Nici măcar nu ştiam că seriile Agatha Christie au pe undeva pe copertă sau pe pagina de gardă un semn distinctiv sau o menţiune care îţi explică ce fel de carte citeşti: ”seria Hercule Poirot” sau ”seria Miss Marple”. Le luam la grămadă şi, până să bag de seamă coperta, intram în carte fără să ştiu de cine dau acolo. N-a fost rău deloc!
Nu ştiam unde intru, dar după ce am intrat, n-am mai vrut să ies prea repede!
Curgeau premiile literare, se publicau premiaţii Nobel, Booker Prize, Pullitzer, se republicau clasicii în tot felul de ediţii apetisante, iar eu mă abonasem la raftul ăla cu Agatha Christie şi nu mă puteam opri. Era my guilty pleasure.
Însă la un moment dat am crescut suficient încât să îmi dau voie să aparţin tuturor genurilor, să mă bucur de ele, să fiu curioasă şi să fac loc uimirii.
Agatha Christie nu mai e plăcerea mea vinovată; e plăcerea mea absolută. Când aleg vreo carte (de pe rafturile mele, de data asta), anticipez deja deliciul lecturii şi-i zâmbesc: ”Dame Agatha Mary Clarissa Christie, Lady Mallowan e o onoare să vă reîntâlnesc!”.
Aşa că, în caz că nu eşti un împătimit al genului, dar eşti curios să încerci un Poirot şi nu ştii cu ce să începi, începe cu orice, aproape că-mi vine să garantez că nu o să te mai poţi opri oricum.
Trei cărți cu care ai putea începe
Dacă, totuşi, încă te apucă nerăbdarea în faţa rafturilor cu Agatha Christie şi musai vrei un reper care să-ţi uşureze alegerea, poţi începe cu acestea trei, toate de la Editura Litera:
1. ”Crima din Orient Expres” – ţi-l dezvăluie pe Poirot în varianta lui ”tehnică”, nici nu ai timp, de altfel, să-l cunoşti prea bine, pentru că eşti ocupat să urmăreşti indiciile şi să le dai un sens înainte de a se mai comite încă o crimă. Asişti, împreună cu el la interviurile cu fiecare pasager, te mai minunezi de cursul pe care îl dă discuţiilor şi îţi propui să fii atent, să nu-ţi scape nimic. Ai în carte şi o schemă a locurilor ocupate de pasageri în vagon şi o urmăreşti cu meticulozitate, anticipând cum vei descurca ghemul iţelor fix înaintea lui Poirot. Sigur, Poirot te va surprinde cu adevărat abia la sfârşit şi poate vei fi uşor descumpănit că nu ţi-a ieşit rezolvarea misterului, dar îţi va trece repede: deja vrei să ştii mai mult despre detectivul acesta.
2. ”Moarte pe Nil” – aici vei găsi un Poirot care are şi emoţii pe lângă ”the little gray cells”. Nu mai e doar mintea lucidă care pune lucrurile cap la cap, de data aceasta micul detectiv belgian dezvăluie preferinţe şi antipatii, se simte neputincios în faţa pasiunii devastatoare pe care o vede cum se desfăşoară, regizând parcă scena unei tragedii antice.
Mi-a plăcut tare Poirot din cartea asta. Mi-a plăcut că nu mai e persoana neangajată emoţional, mereu raţională, care trăieşte doar în propria minte, e mai verosimil şi începi să prinzi drag de el cu totul, nu doar de raţionamentele lui.
3. ”Cei cinci purceluşi” – are o intrigă elegantă, aici ai timp să te delectezi cu felul în care Poirot se conectează cu mecanismele sufletului, îl vezi în postura în care foloseşte psihologia ca să desluşească motive. Cazul care i se propune este vechi de zeci de ani, toate evenimentele s-au petrecut deja, aşa că de data aceasta nu mai alergi prin poveste presat de timp, stai curios lângă Poirot, descurci iţele fir cu fir şi-l urmăreşti pe îndelete cum se desfăşoară.
Ştiu că ai auzit o grămadă de lucruri despre Poirot, probabil l-ai şi văzut portretizat în filme şi seriale, ai deja o imagine a lui şi poate te îndeamnă curiozitatea să-l cauţi în romanele astea, să-l cunoşti nemijlocit, exact aşa cum l-a scris Agatha Christie. Eu, una, aşa am păţit.
Şi nu l-am găsit pe deplin în nici una dintre cărţi; de aceea am sugerat trei cărţi pentru început, în loc de una singură.
Dacă ţi-ai propune să faci o caracterizare complexă a personajului Poirot pe baza unei unice lecturi, nu ţi-ar ieşi. Poirot este un personaj pe care ţi-l compui în minte roman cu roman. Are trăsături distinctive, un fel de repere fixe pe care le găseşti în fiecare carte, dar nuanţele lui, detaliile savuroase, vulnerabilităţile care ţi-l fac drag le vei descoperi semănate de-a lungul tuturor poveştilor sale, de parcă toate cele 33 de romane şi 50 de povestiri ar fi un tot unitar, compus din faţete care se încheagă într-o imagine precum bucăţelele de sticlă colorată dintr-un caleidoscop.
O să vrei ca Agatha Christie să fie prietena ta
Dacă ceea ce cauţi în romanele cu Poirot este atmosfera, culoarea locală a contextelor în care se desfăşoară crimele pe care le rezolvă el, vei afla că nici pentru asta nu e de ajuns să citeşti o singură carte.
Romanele Agathei Christie nu sunt romane de atmosferă. Nu le citeşti ca să găseşti acolo parfum de epoci, timpuri readuse la viaţă pentru tine. Asta nu înseamnă că nu vei reuşi să te conectezi cu contextele. Agatha Christie nu are nevoie să construiască atmosferă; ea ESTE atmosfera, o emană natural, vine din ea însăşi la fel de firesc ca o respiraţie. Aproape că nu ţi-e greu să-ţi imaginezi această Lady victoriană cu o minte strălucitoare croşetând elegant intrigi năucitoare în timp ce îşi bea ceaiul sau cântă la pian.
Şi ştiu sau sper că vei păţi ca mine: că vei dori să o cunoşti pe ea însăşi, că îţi va fi poftă să înţelegi, să îi devii prietenă şi atunci vei da cu ochii în raftul Editurii Litera de comoara asta, ”O autobiografie”, 760 de pagini scrise mărunt şi poate le vei devora sau, poate, cum am păţit eu, le vei citi lent, savurând fiecare cuvânt, delectându-te cu fiecare propoziţie, amânând să o termini pentru că e o experienţă prea preţioasă şi ai vrea să ţină la nesfârşit. Dar asta e o altă poveste.
Din nou și din nou
Aş vrea să mai ştii că, o dată ce ai terminat de citit cărţile astea, care nu-s despre personaje şi nu-s despre atmosferă (deşi sunt), vei reveni la ele. Din nou şi din nou. Eu le-am citit de cel puţin trei ori. Şi ştiu că le voi mai citi.
Chiar dacă reuşeşti să ţii minte ”cine a făcut-o”, experienţa ta va fi mereu nouă şi surprinzătoare. Intrigile Agathei Christie sunt atât de complexe, cu atâtea întorsături şi încrengături de situaţii, cu atât de multe ”side stories”, încât s-ar putea să-ţi vină să iei un creion şi o hârtie prima dată, ca să faci o schemă.
Însă probabil nu o vei face, probabil te vei lăsa pur şi simplu purtat de poveste. Pentru că deja ştii că ai să mai citeşti cărţile astea încă o dată.
