”Lecturile mele s-au mutat masiv în zona existenţialiştilor din literatură şi filosofie…”, zice Irvin D. Yalom în ”Călătoria către sine. Memoriile unui psihiatru”.
Da, știam de faza cu existențialismul de când citisem “Privind soarele în față”, atunci am devenit pentru prima dată suficient de curioasă încât să aflu că e vorba despre un curent în filosofie. Dar abia la cartea asta am fost suficient de curioasă să aflu și care sunt filosofii existențialişti și cam care e treaba cu ei.
M-am oprit pe Wikipedia destul ca să aflu în ce fel a preluat Yalom conceptele astea în abordarea lui psihoterapeutică și așa am dat peste “psihologia umanistă”. Mai auzisem de Carl Rogers, ba am și o carte de a lui prin bibliotecă și mi-am băgat un pic nasul prin ”O istorie a psihologiei moderne” de la Editura Trei. Am stat preț de capitolul cu pricina, destul ca să poziționez abordarea în cronologia istoriei psihologiei și să-mi fac o idee despre cum se leagă cu psihanaliza lui Freud și cu behaviorismul lui Skinner. Sau cum se dezleagă de ele, mai bine zis.
Citisem pe Wikipedia că e asociat cu psihologia existențială nu doar Yalom, ci și Viktor Frankl, despre care nu știam altceva decât că are o carte cu sens, pe care mi-o pusesem pe lista de citit de o veșnicie și nu-i mai venise rândul.
Peste Frankl am mai dat o dată în cartea lui Yalom și m-am amuzat de dezamăgirea inițială a lui Yalom care îl căutase pentru o ședință de terapie pentru el însuși și realizase, la sfârșitul ședinței, că, de fapt, el a fost terapeutul și Frankl a fost clientul.
M-a intrigat. Suficient ca să-l mut pe Frankl în vârful turnului de citit:
”Conform logoterapiei, efortul căutării sensului este principala forţă motivaţională a omului” (Viktor Frankl, ”Omul în căutarea sensului vieţii. Ediţia pentru tineri cititori”, Editura Vellant).
De acuma mi-e clar că sunt doi psihologi care fac parte din aceeași școală de gândire. Descopăr logoterapia lui Frankl și-mi place treaba cu sensul și cu responsabilitatea care vine la pachet cu libertatea individuală.
Îmi fuge gândul la Adam Smith, am citit acum câteva luni “Teoria sentimentelor morale”, apărută la Publica. El vede responsabilitatea şi cooperarea socială ca nişte consecinţe fireşti ale libertăţii individuale. Cumva, nici măcar nu e nevoie să fii conştient de responsabilitate şi nu e nevoie nici să faci un efort de voinţă ca să o urmăreşti, vine ea, de la sine, cu condiţia ca omul să fie lăsat să acţioneze conform naturii sale. E un optimist Smith, aşa am învăţat la facultate şi abia acum am înţeles natura optimismului său. O fi optimist, nu zic nu, mie-mi place, aşa cred şi eu, că bunătatea face parte din natura umană şi că, dacă există răutate, atunci sigur există şi o constrângere pe undeva.
Care-i treaba cu stoicii?
Cartea asta mi-a dat ocazia să scotocesc în multe rânduri internetul după context şi cunoştinţe. Aşa am aflat care-i treaba cu stoicii. Sigur, ştiam eu că e vorba tot de filosofie, dar de care filosofie nu mă interesase până atunci. A crescut teancul de cărţi de citit şi cu un Epictet.
Ştiam de asocierea între Adam Smith şi stoicism, am priceput de unde vine, dar am înţeles şi pe unde se despart drumurile lor şi mi-a plăcut şi mai tare de Adam Smith la faza asta:
Nu face parte din natura umană detaşarea de emoţii. O fi frumos să îţi faci un scop din a le trece prin filtrul raţiunii ca să nu te ataşezi de tot ce nu-ţi aparţine de fapt. Dar e natural să îţi iubeşti mai tare propriul copil decât pe al vecinului şi e firesc să resimţi pierderea cuiva drag cu mai multă pasiune decât a unui necunoscut, deşi nici unul nu-ţi aparţine.
Vreau să mă vadă copiii fericită atunci când citesc.
Că tot veni vorba de copii, am zâmbit şi m-am cuibărit pe canapea, sub păturica pufoasă. Îmi place când mă găsesc citind dimineaţa. Îmi place să mă vadă fericită. E un fel de datorie pe care simt că o am faţă de mine şi faţă de ei. De unde or să înveţe cum se trăieşte fericirea dacă nu de la mine sau de la taică-său. Cine să-i înveţe?
Sar de la filosofi și psihologi la povestea pe care am citit-o săptămânile trecute, când eram în pasa de “young adult”: “O listă semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri”.
Mă gândesc la familia lui Esther din cartea lui Krystal Sutherland: la cum fata asta ciudăţică şi anxioasă devine ”the care taker” în familia ei în care mama e consumată de dependenţa de jocuri de noroc, tatăl ei e consumat de agorafobie, iar fratele ei e consumat de depresie. Mă gândesc cum ne străduim să ne ascundem nefericirea de copiii noştri şi cum uneori ni se pare că reuşim. Şi ce minciună e asta. Mă gândesc cât de uşor ne vine să deprindem nefericirea şi că, poate, ar trebui să practicăm zi de zi un pic de tihnă, un pic de dulce. Poate aşa se dansează cu fericirea, pas cu pas. Şi poate, dacă eu fac pasul ăsta azi, mâine or să ştie şi ei să-l facă.
Îmi zboară iar gândul, de data asta la cum ajungem să confundăm fericirea cu o fugă îndârjită după ceva ce asociem cu asta, dar e, de fapt, cealaltă faţă a unei nevoi care nu pare să fie împlinită vreodată: putere, bogăţie, notorietate.
Îmi vine în minte femeia asta fenomenală, Livia Drusilla, soţia lui Octavianus Augustus şi mă întreb cât de fericită o fi fost. Nu m-a pasionat vreodată istoria, pentru că, de fapt, n-a avut cine să mă momească cu ea. Sigur că mi-au rămas rătăcite prin vreun colţ de minte nişte informaţii disparate şi ciuntite, ceva cu triumvirate, Imperiul Roman, nişte împăraţi, hai, că am auzit câte ceva despre Nero şi da, cum să nu ştiu de Caligula. Dar felul cum se aşează toate piesele astea ca să construiască imaginea unei lumi verosimile şi fascinante a fost ceva ce mi-a lipsit până am dat de Robert Graves şi m-am apucat de ”Eu, Claudius, împărat”.
Zâmbesc când îmi amintesc câte notiţe mi-am luat şi cum am călărit internetul ca să pricep genealogia, că nu reuşeam să ţin pasul cu acţiunea din carte, din cauză că mă pierdeam printre nume.
Ce să zic, am avut o atitudine mefientă de fiecare dată când mă mai îmboldea careva să încerc istorie, că nu mi-au plăcut manualele de la şcoală deloc. Dar am cedat la ficţiune istorică şi na, ce să vezi, s-a trezit şi apetitul ăsta.
MEFIÉNT, -Ă, mefienți, -te, adj. (Livr.) Neîncrezător; bănuitor. [Pr.: -fi-ent] – Din fr. méfiant.
Aşa zice Dex – ul din 2009.
Domnul Radu Paraschivescu zice că ”mefienţa telespectatorilor faţă de prognoze e aceeaşi de decenii”.
Pun ”Podul diavolului” cu paginile desfăcute în jos şi cotorul în sus, ca să ştiu unde am rămas şi arunc ochii pe ecranul telefonului: Andre Breton, poet, unul din fondatorii suprarealismului. Aha, hai că termin capitolul şi mă întorc la asta.
Mă gândesc cum cărţile sunt locurile astea de întâlnire. Ca nişte spaţii de recreere pe marginea autostrăzii. Ne oprim la ele. Ni se pare că în ele găsim poveştile. Dar, de fapt, din ele pleacă poveştile. Toate poveştile. Noi.
