Fetele de la Black Button, Elena Marcu și Anca Dumitrescu, au acceptat invitația colegei noastre, Corina Răduță, să discute câte ceva despre editura pe care o dețin, dar și despre cărți, traduceri, citit și viața de editor. Interviul va apărea în curând, dar, până atunci, ne-am gândit să vorbim puțin despre câteva dintre subiectele pe care le-au abordat fetele. Pentru că, ăsta-i adevărul, ne-a cam plăcut de ele😊.
Suntem obișnuiți să nu acordăm importanță lucrurilor mici – povestea nasturelui negru
Da! Credem că ai observat-o și tu, o simțim și noi pe pielea noastră, în fiecare zi. Să nu mai vorbim despre progresul tehnologic și toate device-urile care ne fură atenția la fiecare pas. Ne-am cam obișnuit să facem lucrurile pentru că este „la modă”, să citim anumite cărți pentru că autorii sunt faimoși și să ignorăm lucrurile mici, fără de care, de fapt, nu am putea să ne bucurăm la maximum de viață.
Fetele ne-au spus câte ceva despre Black Button, nasturele negru care reprezintă esența valorilor pe care le au și pe care le promovează. Într-adevăr, când vezi un nasture negru nu prea te gândești la mai mult decât o bucată de plastic care te ajută să îți ții hainele încheiate. Dar, de fapt, nasturele este un simbol al unui „obiect care reușește să țină lucrurile laolaltă. Pe care îl găsești la toate perechile de pantaloni, taioare sau costume bărbătești de sute de ani. Nu-l vezi neapărat, dar este esențial”, după cum ne zice Anca. Iar lucrul acesta e fascinant. Așa reușim să ne dăm jos ochelarii noștri și să vedem lucrurile și prin lentilele fetelor.
Nu judeca o carte după copertă – minimalismul înseamnă adevăr
Dacă ați aruncat un ochi în librăria virtuală Black Button, sigur ați observat că toate cărțile au aspect aparent simplu, conțin una-două culori și arată destul de asemănător. Ei bine, explicația din spatele acestui lucru, ne spune Elena, este aceea că e nevoie de coerență atunci când publici cărți. Ba, mai mult, este vorba despre transmiterea informației printr-un mod simplu, clasic, dar atât de onest și de transparent față de cititor și, implicit, față de conținutul cărții. Așa cum zice Elena, „Cărțile merită să fie citite pentru ce conțin, nu pentru fotografiile de pe copertă”.
Ca să știi să scrii, trebuie să știi cum să citești
Așa cum ziceam și puțin mai devreme, suntem în secolul XXI, când nu știm la ce să ne mai așteptăm când vine vorba despre progres și evoluție, așa că ne este destul de clar că și din punctul de vedere al scrisului și al cititului este mai importantă execuția decât dacă ideea care apare este sau nu originală. Iar ca să ajungi să scrii bine, trebuie să știi cum să citești. Să vezi de unde îți iei informația, să înțelegi cum să construiești povestea și pe ce lucruri să te concentrezi. Iar Elena Marcu a punctat bine în interviu că cititul are capacitatea să ne îmbogățească și să ne lărgească perspectivele, chiar dacă este vorba despre „titani” precum Stephen King, Virginia Woolf, Ernest Hemingway sau Margaret Atwood sau despre scriitori mai mici sau chiar debutanți, dar care merită să fie ascultați și apreciați.
Pe principiul acesta se concentrează și munca editorială a fetelor de la Black Button, care, deși nu întotdeauna au o meserie ușoară când vine vorba despre câștigat oferte de publicare, preferă de multe ori să le dea voce scriitorilor mai mici, fie ei români sau străini.
Pai și dacă citești o carte mai puțin bună… te ajută la ceva?
Răspunsul este da! Pe principiul „trial and error”, oricând ajută să citești și conținut mai puțin bun, din simplul motiv că te descoperi atât pe tine și afli care îți sunt preferințele, cât și ajungi să începi și să cunoști diferite stiluri de scriitură și să înveți să îți creezi un profil al cărților „așa da”, dar și al celor „așa nu”. Așa cum zice Elena Marcu, „Nu e vorba de faptul ca e o carte proastă sau nu, dar te ajută să-ți conturezi gustul. Te ajută să vezi ce nu-ți dorești să citești, te ajută să vezi ce-ai căuta mai degrabă, ce-ți lipsește. Te ajută și lucrurile astea. E important să găsești în scris ce nu-ți place. Nu există nimic bun fără comparație.”.
Pentru curioși: cum te schimbă meseria de traducător?
Obișnuiți, probabil, cu Google Translate sau alte platforme care traduc instant textele, poate că avem tendința să ne gândim că traducătorii de cărți „fentează” viața prin aceleași metode. Însă lucrurile stau ceva mai complex decât atât. Unele cărți, ne zic fetele, îți invadează viața, te urmăresc peste tot, te obsedează și nu te mai lasă în pace, apoi cu greu reușești să te conectezi și cu alte lucruri, pentru că tot la cartea pe care o ai de tradus te gândești.
„Și-atunci, faptul că te ține acolo și că tu după aia îți continui viață și ieși la bere la terasă cu prietenii și vorbiți despre seriale de pe Netflix, dar cumva îți rămâne mereu în cap gândul că trebuie să te întorci acolo și că te întorci în contextul ăla și în mintea altcuiva și la cuvintele altcuiva în care tu nu trebuie să lași urme pentru că de fapt să fii traducător înseamnă să renunți la orgoliu.”, spune Elena.
Desigur, în afară de obsesia pentru carte și poveste, mai intervine și un sentiment de vină într-un fel, la gândul că poate „nu am depus suficient efort atunci când am tradus cartea”. Sigur, în combinație cu dificultatea scrierilor greoaie sau a celor care dau senzația că, odată traduse, își pierd sensul în limba română. Numai că, așa cum știm că în tot răul este și un bine, Elena ne zice că „[să traduci] e foarte complicat, dar lasă mult loc acolo pentru tot ce urmează și te învață să gândești diferit. (…) Te extinde și partea cea mai bună este că nu-ți dai seama după traduceri de genul ăsta, până unde. Adică vezi doar că ți s-a lărgit un pic teritoriul, dar te uiți în zare și nu vezi granița, ceea ce e o senzație tare mișto.”.
