Cui i-e frică de Chimamanda Ngoze Adichie?

Sînziana Bălțătescu

Mie, că atunci când am citit numele ăsta prima dată m-am simţit ca Joey vorbind franceză în „Friends”, mi-au zburat ochii pe înşiruirea asta de litere şi m-a luat cu zăpăceală încercând să reţin nişte silabe, ca să pot tasta în motorul de căutare.

Dar, până să ajung să vreau să caut informaţii suplimentare şi să acumulez suficient interes, numele ăsta mi-a căzut sub ochi când citeam articole despre literatura africană şi mi-a atras atenţia cu nişte cuvinte cheie: premii literare (da, vreau să văd „what the fuss is about”), feminism (hm, asta e uşor înspăimântător, am sentimente amestecate despre eticheta asta, ia să vedem despre ce e vorba).

Am căutat biografia, premiile, recunoaşterea internaţională, faza cu feminismul şi, pe măsură ce aflam chestii, creştea şi nivelul meu de dexteritate la tastat silabele numelui ăstuia în motoarele de căutare, ba chiar şi capacitatea mea de a-l pronunţa, de la „Chimamanda bla-bla”, la ”Chimamanda ceva Adichie”, la Chimamanda Ngoze Adichie, ce să vezi, l-am reţinut, l-am integrat şi acum mi se pare ciudat de-a dreptul că a sunat vreodată în capul meu ca un fel de „a-bliu-bliu-blu-bla”.

Am hotărât să nu uşurez treaba nimănui enumerând romanele, premiile şi realizările, nici lămuririle despre feminismul Chimamandei. Cred că e o comoară în sine, pentru fiecare din noi, să o descoperim, să ne lăsăm conduşi de curiozitate şi minunare până învăţăm să pronunţăm şi să scriem numele ăsta, până ne devine familiar.

Aşa că, în loc de asta, am hotărât să fac un mic experiment.

Am pornit de la propoziţia asta: Chimamanda Ngoze Adichie e o scriitoare nigeriană stabilită în SUA.

Scriitoare nigeriană. Hm. Ce ştiu eu despre Nigeria e că e în Africa. Atât. Iar despre Africa, primele asocieri libere care îmi trec prin cap sunt: ceva legat de criminalitate ridicată, multe triburi, nivel de trai foarte scăzut, foamete, tulburări politice şi sociale, deşert, animale exotice, colonialism.

Am întrebat câţiva prieteni, l-am întrebat şi pe soţul meu, mi-am întrebat şi copiii adolescenţi: cu ce asociezi Nigeria? Ce îţi trece prin cap când zici Nigeria? Ce ştii tu despre ţara asta?

În total, punând cunoaşterea cap la cap, a ieşit asta: steagul verde, femei frumoase, Nollywood, populaţie numeroasă, escrocherii cu mailuri şi telefoane de la prinţi nigerieni, Africa.

Şi ştiţi cum mi-a sunat asta?

Hagi, Nadia Comăneci, orfelinatele groazei, sărăcie, corupţie, hoţi, populaţie rromă, căpşunari, undeva prin Europa de Est.

Aşa mi-a sunat.

Ca o poveste unidimensională, aceeaşi poveste pe care o afli doar dintr-o singură perspectivă şi care devine POVESTEA şi te frustrează şi te doare, pentru că tu ŞTII că e mai mult de atât. Că mai sunt şi alte poveşti.

„Povestea unică creează stereotipuri. Şi problema cu stereotipurile nu e că nu sunt adevărate, ci că sunt incomplete. Ele transformă povestea cuiva în unica poveste”.

”The single story creates stereotypes. And the problem with stereotypes is not that they are untrue, but that they are incomplete. They make one story become the only story”.

Acuma, sigur, nu vom fi niciodată suficient de interesaţi de tot ce e pe lumea asta ca să avem curiozitatea să aflăm toate poveştile sau, măcar, mai multe. Sunt multe etnii, popoare, perioade istorice, familii şi persoane pe lumea asta şi ar fi fain, absolut utopic şi nerealist să ştim multe poveşti despre fiecare. Ar fi realist, însă, să ştim că EXISTĂ multe poveşti despre fiecare. Ne-ar folosi, când ne ia gura pe dinainte şi-i dăm cu stereotipurile, clişeele sau prejudecăţile, să ştim că suntem, în fond, ignoranţi: că ştim doar O poveste, că o confundăm cu POVESTEA, că mai sunt şi ALTE poveşti. Ne-ar folosi să fim curioşi. Ne-ar face mai buni, mai respectuoşi, mai predispuşi să găsim minunile lumii, decât greşelile ei.

Sunt o cititoare vorace. Dar constat, cu surprindere, că perspectiva mea de cititor e îngustă; citesc o poveste unică, cea spusă de literatura vest europeană şi americană. Sigur, citesc şi propria mea poveste de est-european şi de român. Şi marginal, sporadic faţă de cantitatea uriaşă de literatură care spune povestea spaţiului cultural unde trăiesc, e capitolul „şi celelalte” unde intră celelalte literaturi, toate. Nu din cauză că nu aş vrea să explorez şi alte literaturi, ci pentru că nu mi-a trecut prin cap, pentru că literatura aceasta cu care m-am obișnuit și pe care, de altfel, o ador a devenit LITERATURA.

Am fost mereu adepta curiozităţii faţă de diversitate, am crezut mereu că literatura e calea spre educaţie, că poveştile sunt preţioase şi că ne fac pe toţi mai buni, pentru că ne dau ocazia asta fantastică de a ne cunoaşte fără să ne întâlnim vreodată. Însă nimeni nu mi-a vorbit ca Chimamanda. Fără să judece, doar constatând, convinsă şi convingătoare fără a fi militantă, relaxată în abordarea subiectelor dificile, vorbind cu uşurinţă despre ea însăşi, fără să-i fie teamă să o pufnească râsul, fără să aibă pic de frică de propriile ei cuvinte, aşa am găsit-o în Ted Talkul din 2009, „The Danger of a Single Story”. Apoi în cel din 2012, „We Should All be Feminists”. Apoi în Reith lectures, de la BBC, din 2022, vorbind despre cenzura socială şi libertatea de exprimare. Iar cărţile le-am găsit la Black Button Books.

De când am învăţat să pronunţ numele ei şi să-l scriu cu uşurinţă, Nigeria a început să sune altfel în mintea mea. E locul cu multe poveşti. Chimamanda Ngozi Adichie e de acolo. Şi Wole Soyinka, Chinua Achebe sau Ben Okri.

„So what the discover of African writers did for me was this: it saved me from having a single story of what books are”.

Acum citesc „Americana”. A obţinut US National Book Critics Circle Award în 2014 şi a intrat în topul The New York Times al celor mai bune cărţi ale anului 2013. Abia aştept să vorbesc despre ea.

Nu-mi mai frică de Chimamanda.

5 1 Vot
Rating
Abonează-te
Vreau să primesc notificare
guest
0 Comments
Vezi toate comentariile