„Literatura polonă are atâtea de dăruit. Dacă eu îți recomand ție o carte, tu o recomanzi altcuiva și tot așa. În felul ăsta creăm punți de înțelegere între oameni, dar și între culturi. Despre asta este vorba. Efortul meu mic, alături de al vostru, ne va duce mai departe.”
Am stat de vorbă cu Cristina Godun, traducător din polonă în română și conferențiar doctor în cadrul Departamentului de Filologie Rusă și Slavă la Universitatea din Bucureşti. Aș putea să înșir aici multe alte realizări profesionale, însă simt că am vorbit mai mult cu omul Cristina, care m-a primit și m-a învățat, și care pune atât de multă pasiune și dăruire în ceea ce face, încât nu are cum să nu te molipsească.
Așa a început totul.
Adina: Cristina, eu cred că nimic nu este întâmplător. Nu a trecut mult timp de când am primit de la colega mea Ancuța un manuscris, urmând ca imediat după ce aveam să-l citesc, să mă întâlnesc cu tine și să discutăm despre asta. Ăsta este felul în care a ajuns la mine Bruno Schulz, cu ale lui „Prăvăliile de scorțișoară”. La tine cum a ajuns?
Cristina: M-a contactat Bogdan Alexandru Stănescu, cu rugămintea de a-l restitui pe Schulz literaturii române, pentru că prima traducere a fost făcută în 1976 de un fost profesor, regretatul Ion Petrică, un foarte bun traducător de literatură polonă care este cunoscut printre altele pentru romanele lui Gombrowicz, și l-a tradus genial pe Schulz, însă Schulz, fiind un scriitor de nișă, în pofida reeditărilor ulterioare – și au existat trei de-a lungul timpului – a continuat să rămână un scriitor cunoscut de puțini oameni, să zicem de cititorul cu un anumit gust pentru literatură. L-am citit pe Schulz tot în traducerea lui Ion Petrică, nu în original. Iată că la cinci decenii după ce a apărut prima traducere și după cele trei reeditări a apărut această inițiativă minunată a Editurii Trei de a da o nouă față originalului.
Adina: Am citit „Prăvăliile de scorțișoară”, și încă de la prima pagină mi s-a părut că intru într-o altă dimensiune, o lume poetică care abundă de figuri de stil. Cum te-ai simțit în actul creator al traducerii operei unui om care nu este ca ceilalți, al unui scriitor care este atât de aparte?
Cristina: Mi-a fost puțin teamă, dar m-am gândit că a ajuns la mine la momentul potrivit. În urmă cu câțiva ani cred că aș fi ezitat să-l traduc pe Schulz, din mai multe motive. În primul rând, traducerea anterioară funcționează pe piață de cinci decenii. E o povară într-un fel pentru următorul traducător care vine și se înhamă la o asemenea activitate pentru că întotdeauna există riscul de a compara cu ce a fost înainte. Ziceam că a ajuns la momentul potrivit pentru că mă simt mai matură acum pentru Schulz. Am convingerea că ajung la mine cărțile potrivite la momentul potrivit și că sunt menită să le traduc. Am plonjat în Schulz direct, în universul acesta mitic al copilăriei și m-am simțit la fel, într-o altă dimensiune. Am încercat să nu mă pierd în labirintul frazei și al figurilor de stil și despre asta ar merita să vorbim puțin mai mult, labirintul fiind de altfel și un element cheie al prozei lui Schulz, o proză poetică cum ai remarcat, și aici se vede și formația – n-aș putea spune de bază -, dar prevalentă a lui Schulz, aceea de artist grafician. Nu știu dacă ai avut ocazia să te uiti la grafica lui. Unele dintre ele sunt ilustrații la „Prăvăliile de scorţişoară” și este o grafica la fel de poetică și labirintică ca profunzime. La un moment dat, când am ajuns în faza de șlefuire a traducerii, am cerut o prelungire de două săptămâni, ceea ce nu mi se întâmplă, însă mi-am dat seama că textul ăsta are nevoie de mai multă atenție decât oricare altul, iar în ultima fază intrasem deja într-un fel de vrie, mi se părea că nu sunt mulțumită de traducere. Am început să citesc cu voce tare și m-am liniștit. Mi-am dat seama că textul curge, că are melodie. Adevărul este că pentru un autor ca Bruno Schulz avem nevoie de mai mult timp decât avem în general la dispoziție. Este o pădure întreagă de figuri de stil pe care Schulz le-a agreat, care-i caracterizează stilul. A ales o strategie foarte greu de digerat de un filolog pentru că are o predilecție spre foarte multe pleonasme și oximoroane și prima tendință când le citești este să le elimini pentru că ele contravin educației noaste și grijii pe care o avem spre un stil îngrijit. De fapt toate astea sunt specifice stilului lui Schulz așa că am avut grijă să păstrăm în text toate aceste situații care dau bătăi de cap și traducătorului și redactorului, neîndoielnic, iar cititorul, până să-și dea seama că sunt intenționate, nu ar putea să considere traducerea neprelucrată sau neîngrijită. Ori acesta este Schulz de fapt. Construiește universul narativ nu numai din imagini poetice, ci foarte mult din limbaj și stil, construind astfel o proză poetică, poezie curată. Schulz, scriitorul, este dublat de Schulz artistul, pentru că de fapt pictează în cuvinte.
Adina: Tu ai exercițiul traducerii din polonă în română, ai tradus multe cărți. A schimbat ceva în tine traducerea cărții lui Bruno Schulz? Ce a adus cu ea provocarea asta nouă?
Cristina: Nu se mai scrie cum a scris Schulz. Eu lui Schulz îi datorez faptul că mi-a permis să intru mai în profunzimea limbii. Orice traducere îmi permite să sondez limba, dar Schulz m-a ajutat să devin mai creativă, să caut soluții. La nivel stilistic și imagistic m-a ajutat să-l înțeleg mai bine pentru că eu de 20 de ani predau polona, sunt literat, dar nu l-am citit integral pe Schulz în polonă până acum pentru că nu am avut nevoie să fac asta, mi-am dat seama că am pierdut nefăcând-o până acum. Pe de altă parte, nu mi-e rușine s-o spun, nu cred că aș fi fost pregătită pentru el mai devreme.
Adina: Ai citit cartea înainte în polonă sau progresiv, pe măsură ce ai tradus-o?
Cristina: Progresiv, pentru că nu mi-a permis timpul. În momentul în care primești trei luni pentru traducerea unei cărți de asemenea dimensiuni, și aici mă refer la densitate, nu ai cum altfel. E pentru prima oară când mi s-a întâmplat să nu pot să traduc mai mult de un fragment pe zi. Adică dacă mă împotmoleam, nu puteam să trec mai departe până nu rezolvam și făceam astfel încât să fiu mulțumită. Am vrut să-l păstrez pe Schulz așa cum este, dar în același timp să-l dau într-o formă care să sune românește. M-a constrâns să găsesc poetul din mine, de fapt. Întotdeauna mi s-a părut că au venit cuvintele ușor la mine, știu să le folosesc, mă joc cu ele și totuși Schulz a fost o altfel de provocare față de ce am avut până acum. Am simțit că sunt aproape de statutul și esența unui poet traducându-l pe Schulz.
Adina: Mi-a plăcut cum este sugerată ca fiind iminentă moartea tatălui, și cu toate astea, lucrurile merg mai departe și parcă acesta renaște de fiecare dată mai plin de viață și vine și cu mai multe idei. E fantastic omul, iar scriitura parcă e din altă lume.
Cristina: Pentru mine limba este de fapt personajul principal al povestirilor lui Schulz. Este o oglindă a universului copilăriei, care se petrece într-un orășel de provincie. Atmosfera e vibrantă, tot ce s-a întâmplat mai frumos în viața lui s-a întâmplat în copilărie, tatăl trăia, era creatorul, demiurgul, experimentatorul. Din punctul meu de vedere limba este arhetipul tatălui, dar la nivelul limbajului, pentru că Schulz experimentează precum tatăl lui, creează noi universuri cu ajutorul cuvintelor și al acestor figuri de stil diverse. El a găsit zeci de moduri despre a vorbi despre vreme, că e caniculă, văpaie, fierbințeală sau dogoare. Am încercat să păstrez repetițiile pentru că mi-am dat seama că fac parte din specificul stilului, mai ales când acestea făceau parte din ritmul frazei. Am avut parte și de un redactor extraordinar care a intuit lucrul ăsta fără să trebuiască să-i spun, dar față de alte traduceri am avut grijă să se păstreze fix aceste lucruri care ar putea ca la prima vedere să pară deranjante sau nefirești într-o traducere. Au existat discuții cu traducătorii lui Schulz în alte limbi de a rezista ispitei de a curăța textul, pentru că asta îți vine să faci la început. A scris în perioada avangardistă, are multe imagini suprarealiste. Corporalitatea este de asemenea foarte prezentă în proza lui Schulz. Ca o șampanie e totul de multe ori, multă efervescență.
Adina: Îmi devine tot mai clar că alegerea de a merge pe aceeași cale bătătorită, de mine sau de alții, nu mă face să obțin tot timpul ce îmi doresc, așa că prefer și căile noi, de unde am ce învața. Când mă gândesc la tine, că ești traducător din polonă în română, nu pot să nu mă gândesc și că ai ales o cale pe care puțini au ales-o. Când ai plecat în căutarea ta pe calea asta?
Cristina: Întotdeauna mi-am dorit să traduc. În momentul în care am început să învăț limbi străine m-am gândit ce pot să fac cu ele. La mine meseria de bază este cea de profesor, așa că traducerea este ca o completare a acestei meserii, vine în mod natural. M-am bucurat că am avut posibilitatea să intru pe traduceri literare, nici nu îmi doream să fac altfel de traduceri. Norocul a fost că polona este o limbă puțin cunoscută, deci nici traducătorii nu sunt mulți. Chiar și acum se simte nevoia de mai mulți decât suntem. Greu a fost să găsesc prima carte, apoi m-am convins că sunt pe drumul cel bun. Odată ce faci ce-ți place cu adevărat, lucrurile se aranjează. Cred că la mine ajung cărțile potrivite, de la care am ce învața. Rareori mi s-a întâmplat să refuz o carte, pentru că cele care vin sunt pe sufletul meu. Am vrut să fac o mică pauză înainte de Schulz, însă când am primit propunerea n-am putut să refuz. Ești bucuros că se traduce, cu atât mai mult cu cât rareori se fac retraduceri. De obicei tendința e de a apărea cu ceva nou. Iubesc literatura polonă. Nu știu dacă am tradus ceva pentru care să nu bag mâna în foc că merită citit. Sunt cărți pe care le-aș recomanda oricând, oricui.
Adina: Înseamnă că e momentul potrivit să te rog să ne recomanzi și nouă câteva cărți. Chiar suntem la locul potrivit, în momentul potrivit. M-aș bucura să citesc și alte cărți traduse de tine.
Cristina: Încep prin a recomanda cărțile Olgăi Tokarczuk, pentru că este cea mai proaspătă laureată a premiului Nobel pentru polonezi, este tradusă masiv în română: „Rătăcitorii”, „Casă de zi, casă de noapte”, „Călătoria oamenilor cărții”, „Povestiri bizare”. În fiecare săptămână aștept să apară „Cărțile lui Iacob” și încă se lucrează la ea. De la Gombrowicz, „Jurnal” și ce recomand, foarte dragi inimii mele, povestirile din „Bakakai”. Aș mai pune pe listă „Morfina” a lui Szczepan Twardoch, un roman care curge frumos. Este despre momentul de început al celui de-al Doilea Război Mondial, cu un personaj extraordinar care te captează de la prima frază. Merită citite, zic eu. Formează gustul pentru o literatură mai puțin cunoscută.
Adina: Traduci doar din polonă în română sau traduci și din altă limbă?
Cristina: La început am tradus și cărți din engleză în română. Apoi m-am axat doar pe polonă.
Adina: Noi, fetele de la Reading is Cool iubim tare cărțile, nu e un secret, de asta facem ceea ce facem. Iubim literatura clasică, dar ne este drag și de autorii contemporani, inclusiv de cei tineri, la început de drum. Spuneai și tu că tendința în traducere este de a scoate pe piață ce este nou, bun și profund în literatura polonă, astfel încât aceste cărți să ajungă și la noi. Se simt inspirați studenții tăi, cărora le predai această limbă, să facă traduceri de carte? Merge povestea mai departe și prin ei?
Cristina: Și da și nu. Tendința, în momentul în care termini facultatea, este să mergi în altă direcție, să faci ceva cu limba, se duc mai mult spre corporații. E loc pe piață, dar nu știu dacă își doresc. Am organizat concursuri de traduceri prin care să-i stimulăm și să le deschidem apetitul pentru traducere. Institutul Polonez, care este un mare sprijin pentru noi, organizează ateliere de traducere. În septembrie va fi un atelier pentru cei care vor sa traducă literatură din polonă în română. Va fi organizat în Suceava, unde sunt sate 100% poloneze. Dacă am reuși să creștem doi trei traducători suntem mai mult decât mulțumiți. E greu să fii traducător literar și să nu ai un alt venit. Trebuie să fii pasionat sau să ai pe cineva care te sprijină. E o profesie frumoasă, dar trăim într-o realitate ingrată. Toți traducătorii din română în polonă pe care îi cunosc eu sunt foarte devotați promovării literaturii poloneze în România. Au cultură, deschidere și pasiune pentru ceea ce fac, își fac cu multă plăcere meseria.
Adina: Hai să-i strigăm pe nume. Vrem să-i cunoaștem!
Cristina: Cum să nu. Încep cu decanul de vârstă, Constantin Geambașu, profesor emerit la Departamentul de Filologie Rusă şi Slavă al Facultății de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din Bucureşti. Anul trecut a primit titlul de Doctor Honoris Causa a Universității Jagiellone din Polonia și a primit premii de traducere și în România și în Polonia, a tradus peste 70 de cărți. Mai este colega mea, Marina Ilie, lector la Universitatea din București, care traduce preponderent poezie, Ioana Diaconu din Cluj care l-a tradus magistral pe Stanisław Lem. Mai sunt Luiza Săvescu și Vasile Moga. Cam atâția suntem, dar activi și înflăcărați. Asta e deviza noastră. (râde)
Adina: Ce iubești să faci atunci când nu traduci și când nu predai?
Cristina: Citesc, cercetez și scriu. Adun materiale pentru proiectul la care lucrăm acum, de Diplomație Culturală. Pregătim masterul cu același nume pentru care trebuie să mă pregătesc. Pentru mine înseamnă o reprofilare din meseria mea de filolog, o recalibrare și regândire a profesiei ca să pot preda ceva la acest masterat. Am un an în care fac cercetare masiv. Probabil că dacă mi s-ar propune acum o nouă traducere aș accepta-o gândindu-mă că mă odihnesc făcând ceva care îmi face plăcere. Când nu le fac pe astea, alerg să-i duc și să-i iau pe copii de la diverse activități școlare, iar atunci când fac naveta la muncă, îmi place să citesc.
Adina: Ce ți-ar plăcea să lași în urma ta?
Cristina: Aș vrea să știu că am lăsat în spate nu neapărat ceva material, ci că am lăsat imaginea mea de om. Faptul că sunt deschisă spre oameni, că poți să vorbești cu mine, să mă abordezi, că am disponibilitatea să ajut. În același timp, mă bucur că las și ceva concret: fie că las niște dicționare pentru cineva care poate vrea să traducă după mine sau că las niște cărți pentru cineva care vrea să cunoască o literatură la care nu are acces necunoscând limba. Dar cel mai mult îmi doresc să rămână Cristina, omul.
