N-am inspiraţie, articolul ăsta nu se lasă scris. Atmosfera e potrivită, suflă un vânt tăios în dimineaţa asta de aprilie. Spulberă zăpada grea, vuieşte printre crengile cireşului. Mugurii abia crăpaţi zilele trecute atârnă ca o povară de ramurile subţiri, captivi în celule de gheaţă sub care mor lent, câte o răsuflare pierdută cu fiecare rafală necruţătoare. Crengile salciei s-au gârbovit, înfrânte. E întuneric, cerul e gri, uniform, implacabil.
Ferestrele sunt îngheţate, burlanele se vaită, uşile pocnesc din încheieturi, degetele amorţesc pe tastatură şi oftez. Îmi atârnă sufletul, e întuneric şi-n mine.
Dar parcă lipsește ceva.
Până aici e romantic, atâta cât am cercetat, dar ca să fie gotic, mai e nevoie de nişte sinistru, un strop de lugubru, o fantomă, un monstru, un Golem, ceva.
Mă uit în jur. Motanul sforăie imperturbabil pe canapea. Peste burlanele care vâjâie strident se aud exclamaţiile băieţilor care se pregătesc pentru Balul Bobocilor şi-şi organizează o sesiune de mall, ca să-şi ia haine, tatăl lor se agită şi-i grăbeşte, că au programare la tuns. În bucătărie miroase a prăjituri. S-a dus goticul pe apa sâmbetei. Noroc de troienele şi griul de afară, poate mai salvez ceva.
Sau, mai bine, plec. Mă duc să fac documentare la maeştri. Îmi iau lumea în cap şi fug în Ocolul lumii în 100 de cărţi. Am şanse să mă întâlnesc cu Liviana Tane pe drum. Nu ştiu dacă o conving să vânăm împreună goticul prin Europa, dar încercarea moarte n-are. Sau are, că e gotic. Oricum, stau liniştită. Dacă mă rătăcesc, mă culege ea şi-mi serveşte o cură de soare pe undeva!
Întâi mă duc la Londra. Serios, aş putea sta acolo un concediu întreg şi n-aş termina cu influenţele gotice în literatură! Nu vreau să devin copleşită, o iau pas cu pas şi mă duc după zeiţa supremă a goticului literar: Mary Shelley.
Îmi imaginez că Londra are capacitatea să te hipnotizeze, sunt atâtea lucruri de făcut şi de vizitat! Sigur o să mă întorc pe aici, aşa că, de data asta, mă rezum la o plimbare prin oraş, ca să simt vibe-ul acela gotic pe care îl caut. De Mary Shelley e greu de dat, trebuie să bântui străzile, să mă rătăcesc prin oraşul ăsta, iar dacă am noroc să prind şi ploaie, sigur o să-mi fac nişte rezerve de inspiraţie. Am de gând să caut locul unde s-a născut Mary Shelley: Somers Town, în partea nordică a Pieţei Clarendon, în clădirea Polygon, la nr. 29. Ştiu exact ce o să găsesc acolo: o plachetă comemorativă, clădirea în care a locuit Mary Shelley a fost dărâmată demult, în 1904. Zădărnicie.
Aici, în locul acesta, şi-a petrecut copilăria şi o bucată de adolescenţă Mary Shelley. Până la 16 ani, povestea vieţii ei a fost romantică, apoi a plonjat în gotic: a fost un copil dorit şi iubit, fiica unei erudite şi rebele militante pentru drepturile femeilor şi a unui filosof radical. Casa lor de sfârşit de secol XVIII şi început de secol nou, plin de promisiuni, mustea de viaţă culturală şi idei, era locul unde filosofii şi literaţii vremii veneau cu plăcere, ca să dezbată şi să pună noul secol la cale. Însă Mary Wollstonecraft, mama fetiţei care avea să îşi imagineze cum omul încearcă să devină Dumnezeu, a murit la scurt timp după ce Mary Shelley s-a născut. Tatăl ei s-a recăsătorit după o vreme, iar Mary s-a ales cu o soră, Claire Clairmont. A crescut după chipul şi asemănarea mamei ei, rebelă, inteligentă, educată, expusă lumii culturale în casa tatălui ei, care a încurajat-o să gândească şi să afle.
La 16 ani, Mary avea să fugă în lume cu poetul romantic care frecventa salonul tatălui ei: Percy Bysshe Shelley.
Povestea de dragoste dintre Mary şi Percy a început în curtea bisericii St Pancras Old Church, acolo unde o piatră gravată de mormânt încă marchează locul unde e îngropată Mary Wollstonecraft şi m-aş opri acolo pentru câteva momente, ca să contemplu întunericul acesta care îmbracă o poveste de iubire născută într-un cimitir. Parcă aud corbul lui Edgar Allan Poe, de peste Atlantic!
Când Mary şi Percy s-au întors înapoi, în Londra, fără un ban în buzunar, Mary era deja însărcinată, iar Percy era căsătorit încă. Abia peste doi ani, în 1816, după ce primul lor născut murise, iar soţia poetului îşi luase viaţa, cei doi tineri au reuşit să se căsătorească: la Biserica St Mildred, pe Bread Street. Şi acolo m-aş aşeza cu „Frankenstein” în braţe şi as sta măcar o oră ca să dau filă după filă în locul acesta, în loc de rugăciune, să depăn povestea asta despre durere, iubire şi oameni care nu ştiu cum să fie Dumnezeu pentru creaţiile lor.
Iar după asta, aş merge ceva mai puţin de trei ore cu maşina, până la Bath, locul unde Mary şi-a construit romanul după ideea născută lângă Geneva, acolo unde a petrecut o vară cu soţul ei, cu John William Polidori, cu Lord Byron şi cu sora ei, Claire.
În cei şase ani cât a fost Mary Shelley, soţia lui Percy Bysshe Shelley, Mary a pierdut trei copii. Al patrulea a supravieţuit. În 1822, soţul ei s-a înecat într-un accident sinistru, răsturnat de pe o barcă prinsă de furtună. La 26 de ani Mary Shelley trăise deja toată povestea asta tragică. S-a mutat înapoi la Londra, la un an după moartea lui Percy şi a rămas aici până când a doborât-o o boală cumplită, la 53 de ani. Şi-a dedicat restul vieţii creşterii copilului său şi scrisului.
Mi-e sufletul greu şi încep să înţeleg mai bine fascinaţia noastră pentru întuneric. Mă doare, dar vreau să ştiu mai mult!
Însă am nevoie de o pauză, simt că mă rătăcesc în atmosfera asta, îmi trebuie ceva mai contemporan, o ruptură, că altfel trebuie să-i trimit SOS Livianei, să vină să mă salveze!
Aşa că, dacă tot am ajuns la Bath, o să trag o raită prin Mary Shelley’s House of Frankenstein: e o casă în acelaşi timp muzeu şi spaţiu de entertainment, e un house of horrors plin de detalii din viaţa scriitoarei şi de prin viaţa monstrului care a luat numele medicului care l-a creat. Cred că e exact ce-mi trebuie acum!
Copiii au plecat pe la mall, școli și pe unde au mai avut treabă azi. Încă e întuneric afară. Huruie acoperișul de la zăpada care alunecă avalanșă. Grădina e pustiită. Abandonată în albul ăsta greu, înăbușitor.
Nu-i de stat acasă, bântuie disperată iarna pe aici. Și încă tânjesc să mă umplu de întunericul ăsta plin de mistere. Cred că în spatele lui trebuie să fie o strălucire.
Până o zăresc, mă duc la Paris. Vreau să dau de „Fantoma de la operă”. Pe curând!
