„De vânzare: pantofi de bebeluș, niciodată purtați.” – Ernest Hemingway
Tocmai ai citit cea mai scurtă proză scurtă scrisă vreodată. Cu plăcere.
La o primă citire poate că nu transmite prea multe, dar, la o analiză mai detaliată, identificăm exact elementele cele mai importante ale prozei scurte: intriga – „De vânzare”, main complication (adică provocarea poveștii) – „pantofi de bebeluș” și twist-ul: „niciodată purtați”. Iar ăsta este poate unul dintre cele mai atrăgătoare, mai captivante și mai controversate lucruri, finalul ăsta care te face să te întrebi ce s-a întâmplat și ce tocmai ai citit. Adică, serios acum. Pantofi de bebeluș se mai pun la vânzare, dar niciodată purtați? De ce? Ce s-a întâmplat acolo?
Și acum încerc să mă gândesc ce o fi fost în mintea lui Hemingway. Poate că bebelușul s-a născut băiat, iar părinții se așteptau să fie fetiță și i-au cumpărat pantofi roz, cu care nu au mai putut să îl încalțe. Sau poate că, pur și simplu, când s-a născut, bebelușul putea să vorbească și le-a spus părinților: „Eu nu mă încalț cu pantofii ăștia hidoși. Vreau alții!”, iar ei a trebuit să se conformeze. Oh, și acum, că am zis asta, mi-am adus aminte de povestea lui Benjamin Button și m-am gândit dacă nu s-ar fi putut naște bebelușul prea mare sau poate chiar bătrân deja, iar pantofii minusculi nu s-ar fi potrivit pentru un astfel de caz special.
Înțelegi ce vreau să zic?
Hai să îți spun câte ceva despre începuturile prozei scurte
Când am auzit prima oară termenul de „proză scurtă”, deși mai citisem până atunci, habar nu aveam că au și un nume povestioarele care te lasă poker face la final, dacă mi-e permis să spun așa.
Povestea prozei scurte începe probabil în vreo peșteră cu desene pe pereți sau ceva de genul ăsta. Cel puțin, așa îmi imaginez eu. Pentru că proza scurtă s-a născut înainte ca scrisul să existe, iar explicația este foarte simplă. Pe vremuri, când oamenii trăiau în mare parte în sălbăticie, iar vizita unui lup, a unei hiene sau a unui mamut gigant prin fața domiciliului era la ordinea zilei, au avut nevoie să își construiască un mecanism prin care să le spună și celorlalți cum le-a mers ziua.
„Culegeam rădăcini pentru cină, când, din spatele meu, a sărit dintr-o tufă o hienă înfometată, gata să mă mănânce. Dar eu, cum sunt alergător bun, am început să mă cațăr pe pietre, să sar peste bălți și să mă agăț de crengile copacilor, în timp ce fiara era cu colții aproape înfipți în fundul meu. Văzând că nu am scăpare, am reușit să mă urc într-un copac, unde am putut să îmi cioplesc repede o suliță cu care am pus hiena la pământ. Așa, draga mea iubită, am făcut rost și de salata cu fructe pentru cina din seara asta.”
Cam de aici a început totul și, puțin mai târziu, când oamenii au simțit nevoia să și memoreze cumva poveștile, le-au construit în versuri. Cam ca „Epopeea lui Ghilgameș” sau multe altele asemenea, majoritatea din Orientul Mijlociu.
Egiptenii (începând cu anul 2000 î. Hr.), indienii (începând cu 900-700 î. Hr.) și grecii (prin secolul IV î. Hr.) au fost pionierii prozei scurte. În general, poveștile pe care le scriau pe papirus erau legate de întâmplări din viața lor, regi, zeități sau diverse comportamente care țin de religie, artă și mitologie. Desigur, grecii sunt cei mai dramatici, mai îndrăgostiți și mai sentimentali, iar scrierile lor sunt mărturii de dragoste, tragedii, catastrofe și împăcări specifice acelor vremuri.
Pricolici, tricolici și alte povești cu final nu prea vesel
Mi-aduc aminte când, în anul I de facultate, am învățat despre câteva dintre „vedetele” Evului Mediu, pricolici, tricolici, Vlad Țepeș, usturoi la geam, strigoi și alți balauri. Știu că am fost destul de contrariată cum de credeau unii asemenea enormități sau cum să recurgă la metode precum trasul în țeapă, dar am înțeles un lucru. Asta era modalitatea prin care își puteau explica anumite realități cărora nu le găseau explicații (chiar dacă, de cele mai multe ori, strigoiul era un bărbat întors de la cârciumă adormit sub geamul deschis al vreunei femei mai prăpăstioase). Și, din nou, poveștile i-au ajutat să meargă mai departe, să îndure mai ușor sărăcia și foametea și să aștepte cu speranță ziua de mâine.
Poveștile au existat peste tot în Europa, fie că au vorbit despre războaie, despre agresivitatea barbarilor invadatori, despre cavaleri, regi sau personaje din mitologie.
Nu tot timpul proza scurtă a venit doar din poveștile care circulau în popor
Cu timpul, poveștile au început să se rafineze, sub condeiul unor scriitori ca Geoffrey Chaucer sau Boccaccio. Prin scrieri precum, „The Canterbury Tales”, „The Miller’s Tale”, „The Nun’s Priest’s Tale” sau „The Pardoner’s Tale”, Chaucer reușește să abordeze și alte teme de interes în epocă. Dacă în cazul lui Chaucer predomină acțiunea, Boccaccio își îndreaptă atenția mai mult spre povestea spusă de personaje, ca în celebrul Decameron, pretextul prin care Boccaccio distrage atenția poporului de la ororile provocate de Ciuma Neagră.
Imitare urmată de declin
Așa a fost începutul. Decameronul a dat tonul și, în scurt timp, ca ciupercile după ploaie, au început să apară alte mici „decameroane” (până chiar în zilele noastre când, nu mai departe de 2020, cei de la The New York Times au pus la cale propriul Decameron). Numai că, după acest mare salt, în care glumele și umorul erau dominante, proza scurtă aproape a dispărut. Ba chiar în perioada Renașterii și a Iluminismului au pus din nou accentul pe tonul serios și grav, iar poveștile distractive au fost înlocuite cu subiecte serioase și de interes pentru acea perioadă.
Și totuși. Cum s-a ajuns la proza scurtă pe care o citim noi azi? Se pare că Edgar Allan Poe este răspunzător pentru asta, iar Sînziana Bălțătescu a scris un articol despre stilul lui de scriere și prozele lui scurte, pe care te invit cu căldură să îl citești.
Până una alta, eu n-am ce face, așa că mă arunc și mai adânc în proza scurtă contemporană. Sunt setată pe Etgar Keret și o să te mai deranjez cu cărțile lui. Adică „Și, deodată, cineva bate la ușă”, „Șapte ani buni” și „Haide, zboară odată”, care sunt traduse la noi și publicate la editura Humanitas.
Dacă n-ai răbdare până la următoarele articole, îți las un videoclip în care Liv citește „O împunsătură”, una dintre poveștile din „Și, deodată, cineva bate la ușă”: https://www.youtube.com/watch?v=FaRB5sddDRE.
