A râs și tata

„Poate pentru că mai crescusem, mi-am făcut curaj şi am întrebat-o pe maică-mea de ce trebuie să muncesc dacă n-am nici un beneficiu din asta. Ea m-a privit încruntată şi am simţit cum vine un răspuns tăios şi răspicat fără nici un argument în el:

– Pentru că aşa trebuie!

Vorbele rostite atât de rapid sunau ca zgomotul unui bici plesnind aerul. Voiam să-i zic mai multe, dar trebuia să mă împac cu ideea că mi-o voi lua nasol de tot. Nu merita. Oricum n-aveam ce să fac. Eram prizonierul unei vieţi pe care n-o alesesem. O viaţă plină de chestii pe care trebuia să le fac doar pentru că aşa ziceau cei care mă aduseseră pe lume. Fără să-mi ceară părerea.”

 

Până când suntem prizonierii unei vieți pe care nu am ales-o?

 

În copilărie nu ne punem întrebări, viața e exact așa cum e, ritmul ei, legile ei sunt cele ale lumii întregi, așa e lumea, așa se trăiește. Adolescența e zona difuză în care realizăm că, de fapt, creștem și trăim în lumile particulare ale părinților noștri, cu reperele orânduite de legile lor, care nu-s deloc universale și pe care nu le-am ales noi înșine. Dacă ne convin lumile lor, le păstrăm, le facem fundații pe care ne construim propriile noastre lumi. Dacă nu ne convin lumile lor, ne simțim prizonieri în vieți pe care nu le-am ales. Din interiorul celulelor noastre facem revoluții, dărâmăm orânduiri sau ne contemplăm prizonieratul, așteptând vremea aceea când ne vom face odată mari și vom putea să ne alegem propriile vieți.

 

Între timp, viața merge mai departe, boys will be boys, așa cum a fost mereu, așa cum poate că va fi mereu. Iar după gratiile celulelor noastre nu sunt decât alte gratii, mai încăpătoare, legile școlii, legile soțului, legile tatălui, legile angajatului, o grămadă de legi pe care nu le-ai ales când te-ai născut băiat. Te-ai trezit cu ele și încerci să te descurci. Uneori îți iese. Alteori, nu. It is what it is.

 

La asta m-am trezit gândindu-mă după ce am terminat „A râs și tata”.

 

M-a surprins Remus Boldea. E tânăr și îndrăzneț. A bătut la ușă și m-am trezit cu gașca asta de băieți și bărbați dând buzna în sufrageria spațiului meu interior.

 

Și m-am enervat întâi. Au intrat toți grămadă, încălțați pe covoarele mele îngrijite, s-au trântit pe canapele, au vărsat cafeaua pe fața de masă dantelată, au scrumat pe jos, s-a umplut prin toate colțurile de sticle de bere, s-a ocupat tot spațiul de râsul lor hăhăit, de glumițele lor mojice. Sigur că tăceau cuminți de fiecare dată când intram să le aduc un platou, deși mormăiau în barbă un râs cu care se înghionteau unii pe alții. Dar îi auzeam de dincolo pasându-și replici deochiate, măsurându-și potențele masculine cu cuvinte grosiere și evaluări bruscate.

 

Toate fetele din povestirile lui Remus Boldea sunt țâțe și funduri. Sunt tânjite gregar, într-o dimensiune unică, după legea trupului de adolescent sau a celui de bărbat care nu mai știe să fie altfel decât adolescent. Nu sunt întregi, vezi doar bucăți din ele, așa cum bucăți vezi și din ei, năuci, „piese de puzzle rătăcite în seturi diferite”.

 

Femeile, atunci când nu sunt aceste piese de puzzle cu care încearcă ei să lipească o imagine cât de cât coerentă, sunt mame. Mame de băieți. Femei mărunte care șfichiuie din palme cât pot și din vorbe când palmele lor devin absurd de mici pe lângă vlăjganii care au devenit băieții lor.

 

„Mie-mi vine să vomit când o văd pe asta!”, trasează o mamă reperele morale ale alegerilor fiului ei. „Mi-aţi mâncat sufletul, tu şi tac-tu, mi-aţi mâncat sufletul. Nu vă gândiţi deloc la mine. Eu să le fac pe toate…eu-s proasta voastră”, clasează alta reperele masculinităţii. Alta îi povesteşte fetei pe care băiatul ei de 19 ani a adus-o acasă despre cum fiul ei „nu se şterge cum trebuie la cur şi cum tot timpul îi găseşte chiloţii plini de căcat atunci când adună rufele pentru spălat”. Că aşa-s bărbaţii, nu mai zice ea, dar completezi singură, nişte putori.

Nu poți scăpa de mamele astea, te invadează, se insinuează din exterior în spațiul tău interior și te trezești cu ele acolo unde nici o mamă nu are voie să dea buzna, în dormitorul tău de băiat.

 

Şi gratiile închisorilor devin tot mai distincte, deşi sunt în spate, în planul doi, le vezi tot mai clar.

 

Taţii sunt elemente de decor, tuşe care validează legile absurde printre care aceşti adolescenţi încearcă să navigheze. Aproape nu există în copilăriile băieţilor lor. Un băiat se întreabă dacă taică-său ştie ziua lui de naştere. Altul se bucură de glumele porcoase ale unchiului lui buldozerist. Taţii nu există. Ei sunt bărbaţi care au priceput deja cum stă treaba cu legile, bărbaţii n-au ce căuta în viaţa copiilor lor, treaba lor e să aibă serviciu, să bea, să se conformeze clişeului de bărbat murdar, care îşi lasă lenjeria lângă coş, ca să i-o spele nevasta.

 

Da, întâi m-a iritat gaşca asta de bărbăţoi murdari şi hăhăiţi, cu gândul veşnic la următoarea sticlă de bere, la următoarea ţigară, la ţâţe şi fund.

 

Majoritatea sunt adolescenţi. Îi aud cum îşi strigă răguşit unul altuia: „Băăăăă, du-te bă de aici, pe maică-ta o cheamă Sînzi, ca pe aia din cartea lui ăla?”.

 

Da, mă cheamă Sînzi, ca pe una din fetele din cartea lui Remus Boldea.

 

Intru în sufrageria spaţiului meu interior, peste ei. Se uită la mine şi zâmbesc şăgalnic puştii:

„Doamna SÎN-ZI, sărut mâna!”, articulează rar şi obraznic.

 

Mă buşeşte râsul. Sunt obraznici. Nu mai sunt iritată. Mi-s dragi. Și mă dor.

 

De parcă n-aş şti că unul din ei încearcă să citească Cioran, deşi nu-i place să citească. De parcă n-aş şti că celălalt a fost singurul care a vrut să se învoiască de la şcoală ca să meargă la înmormântarea colegei lui, cea cu reputaţie nasoală, care s-a sinucis. De parcă n-aş şti că altul a mers pe şina trenului într-un joc stupid care a devenit serios şi încrâncenat, până era să-l calce trenul. De parcă n-aş şti că au cărat toţi sicriul colegului lor care a murit de leucemie. De parcă n-aş şti că ar vrea să învețe să fie alt fel de bărbați şi nu ştiu cum și n-are cine să-i învețe.

 

Însă nu toţi sunt adolescenţi. Sprijiniţi de bibliotecă, cu un aer important, cu ţigara atârnând între degetele de la o mână şi sticla cu bere în palma celeilalte, cu plete cam soioase risipindu-se alandala pe umeri încă bine clădiţi, cu trupuri surprinzător de elastice, trădându-şi vârsta şi obiceiurile doar prin începuturile timide ale burţilor de bere stau bărbaţii de 30 plus. Îi bănuiesc pe toţi, nu doar pe unul, doi, cărora autorul le-a specificat clar vârsta, că au fix 33 de ani, ca Iisus. Are ceva Remus Boldea cu vârsta asta la care lumea se leapădă de tine, eşti prea mare ca să se mai minuneze de tine şi se dezbară, te crucifică, te trimit la Domnul, iar dacă te întorci, ar fi bine să te întorci cum scrie ca la carte. Om serios. Deși nimeni nu-ți spune ce e ăla om serios.

 

Stau stingheri printre adolescenți, deși îi caută, simt că nu mai e locul lor acolo. Unul încearcă să mentoreze un puști; îl tapează de banii de buzunar și îl momește cu o femeie.

 

Altul se încuie în propriul său apartament ca să scrie un roman pe care nu-l va scrie niciodată.

 

Unul rămâne perplex, încercând să priceapă cum a ajuns să lovească în copiii bărbatului cu care l-a înșelat nevastă-sa.

 

Câțiva se adună unul pe lângă altul, sunt gașca aceea de tipi, unii s-au însurat deja, majoritatea au joburi, dar încă mai merg ca-n vremurile bune în Vamă, să bea și să se uite unul în sutienul soției celuilalt.

 

Cu ei e mereu unul mai neisprăvit ca toți, cel care a rămas atât de evident în urmă încât e păstrat în gașcă pentru a fi folosit ca etalon al mai puțin ratării: în comparație cu el, ceilalți simt că au reușit câte ceva în viață. Sau, dacă nu, măcar nu-s ca Djani, loserul care nu-și poate concepe singur nici măcar biletul de adio al sinuciderii cu care se laudă degeaba, că oricum nu-l crede nimeni.

 

Într-un colț stă nea Nae, parcagiu profesionist, plecat aiurea după ce Covidul l-a lăsat fără meseria lui închipuită.

 

În sufrageria spațiului meu interior s-a făcut liniște. Bărbații ăstia, unii încă neîncepuți, alții neîncheiați vreodată, „exemplarele mai puțin reușite” au plecat la fel de gălăgios pe cât au venit.

 

Strâng de pe jos bucățile risipite de puzzle, mici cartoane fără identitate proprie, niște ne-obiecte, lipsite de sens în absența imaginii de ansamblu la care tânjesc și pe care nu reușesc să o compună.

 

Liniștea devine grea după gălăgia băiețească.

 

Zâmbesc amar.

 

În fond, mi-s dragi și-mi doresc să-și găsească sensurile.

 

De pe fotoliu îmi răspunde la zâmbet Constantin, bărbatul care le-a cerut fiilor lui să-l îngroape dezbrăcat, fără sicriu, sub mărul din curtea bisericii. În anul următor pomul rodise mere dulci. Constantin știa ce știa. Îngropase cu el o iubire mare. Cea care l-a învățat cum să fie bărbat în lumea asta plină de legi despre cum să fii bărbat.

 

Până când suntem captivi într-o viață pe care nu o alegem? Și când alegem, de fapt, viața pe care credem că nu vrem să o alegem?