Americana

„Cea mai simplă soluţie la rasism în America? Iubirea. Nu prietenia. Nu ceva superficial, călduţ, al cărui scop este confortul. Iubirea profundă, care te contorsionează, te dezmembrează, te face să respiri aerul celuilalt.

Dar pentru că iubirea cu adevărat profundă este atât de rară şi societatea americană este astfel alcătuită încât o face şi mai rară între cei albi şi cei de culoare, rasismul nu va fi niciodată anihilat în America”.

 

Aș vrea să spun despre „Americana” că e o carte despre o iubire profundă, din felul acesta care te contorsionează, te dezmembrează și te face să respiri aerul celuilalt. Și ar fi adevărat.

 

E povestea lui Ifemelu şi a lui Obinze, doi tineri nigerieni a căror dragoste e pusă în pauză de marele vis american. Ifemelu reuşeşte să plece în America, Obinze în Anglia şi viaţa năvăleşte peste ei, implacabilă, pe repede înainte, târâindu-i pe fiecare tot mai departe unul de altul. În timp ce Ifemelu descoperă rasa în America, Obinze descoperă clasa socială în Europa. Se reîntâlnesc în Nigeria, amândoi adulţi, altfel decât s-au cunoscut, purtând în ei cicatrici şi însemne noi. Se recunosc uşor, după iubire.

Povestea asta m-a dus cu gândul la „Un veac de singurătate”. Despre felul acela de dragoste e, cea pe care o porţi cu tine neschimbată, cea care te însoţeşte, la vedere sau uitată, pe oriunde te azvârle viaţa, cea care te trage răbdătoare şi încăpăţânată înapoi, spre cel pereche, mai puternică decât istoria, mai constantă decât timpul, mai inevitabilă decât orice crezi că e destin.

 

Dacă aş spune despre cartea Chimamandei Ngoze Adichie că e o carte despre iubire, n-aş minţi.

 

Dar nici adevărul nu l-aş spune pe de-a-ntregul. „Americana” e o carte despre rasism. E despre negri din Africa, negri din America și albi de peste tot.

Sunt o femeie albă din Europa de Est. Când citesc o carte despre evrei, mă gândesc la Holocaust și anti-semitism. Când citesc o carte despre armeni, mă gândesc la genocid. Când citesc o carte despre musulmani, mă gândesc la discriminare și diferențe culturale. Când citesc o carte despre oameni din Africa și oameni din Europa, mă gândesc la colonialism. Când citesc o carte despre femei, mă gândesc la discriminare de gen.

În fond, pentru mine, există elementul acesta comun, unde se intersectează toate formele de discriminare și opresiune: un fel de înclinație de a observa trăsături care identifică un grup anume, care fac dintr-o agregare de indivizi o mulțime pe care o notăm, ca la matematică, mulțimea A, mulțimea B.

 

Cred că face parte din natura noastră să observăm similarități și diferențe.

 

Ne e firesc să vedem ce e comun și ne e imposibil să nu vedem ce e diferit de noi înșine. Nu cred că ne vom putea vreodată abține să împărțim lumea în mulțimi pe care să le notăm metodic cu etichete.

Ne e la îndemână și face parte din noi și să ne afiliem unei multitudini de mulțimi. Femeie, albă, din Europa de Est, mamă, house wife, clasă mijlocie, introvertă, zodia Taurului, cetățean european, feministă, cu vederi liberale, româncă, moldoveancă, cititoare, scriitoare, artistă. Zilnic, în conversații mici sau mari, în gesturi mici sau mari ne afiliem unei mulțimi particulare.

Uneori o fac ceilalți pentru noi, ne includ ei în mulțimi din care știm că facem parte sau din care nu avem chef să facem parte, dar cărora tot le aparținem cumva.

Până la urmă, asta nu ar fi niciodată o problemă reală pentru nimeni.

 

Dacă am fi toți matematicieni, poate că lumea ar fi mai bună.

 

Pentru că atunci când învățăm despre mulțimi la școală și desenăm grijuliu relațiile dintre ele, facem doar atât: le observăm, le privim, înțelegem elementele lor componente.

Matematica nu ne învață și restul: ierarhizarea după criteriul superior vs inferior, mulțimea A e mai bună decât mulțimea B, mulțimea C e superioară, mulțimea D e rea, inutilă și periculoasă, de mulțimea E ne putem dispensa, mulțimea F nu contează, mulțimea G ar fi mai bine să nu existe, nimeni din mulțimea H nu are voie să facă parte din mulțimea I.

Asta facem noi, asta ne învățăm noi, pe noi înșine. Nu știu de ce. Și, în afară de iubire, care transcende orice mulțimi, nu știu cum altfel am putea învăța vreodată să facem altfel.

Mai sunt și curiozitatea, și respectul, și educația, sunt sigură că și astea fac parte din mulțimea lucrurilor pe care le-am putea încerca.

 

Când citesc o carte despre negri americani și non-americani, mă gândesc la rasism.

 

De aici, din mulțimile din care fac parte în spațiul meu cultural, rasismul se asociază în capul meu cu America. Nu-l înțeleg până la capăt. Îmi e și frică de el. Mi-e teamă în timp ce scriu, acum, că nu folosesc cuvintele potrivite, cuvintele corecte, cuvintele care să nu declame superioritatea vreunei mulțimi oarecare.

Nu am înțeles până la capăt înverșunarea mulțimilor aflate în conflict în America, încrâncenarea afilierii la o mulțime, nu înțeleg de ce apartenența la o mulțime are nevoie de ierarhizarea asta. De ce, ca să simt că fac parte din mulțimea A, e nevoie ca musai mulțimea B să fie inferioară. De ce aș avea nevoie să mă simt superioară, ca să fac necesară existența unei inferiorități. De ce unele mulțimi sunt așa de impermeabile, de implacabile, de rigide.

 

Cartea Chimamandei Ngozi Adichie mi-a dat șansa să văd că nici nu am cum să înțeleg până la capăt, vreodată. Pentru că eu sunt o femeie albă, din Europa de Est.

 

N-am cum să pricep cum doi tineri nigerieni care trăiesc bine mersi în cultura țării lor, cu bunele și relele ei, devin dintr-odată conștienți de culoarea pielii lor în America sau în Europa. Cum se trezesc că backgroundul lor cultural, educația lor, clasa lor socială, comportamentele lor, emoțiile lor, toate, tot se răstoarnă, alunecă, se reordonează într-o ierarhie în care criteriul unic de alocare în orice mulțime devine culoarea pielii.

Însă ce am aflat din „Americana” e că nici nu e nevoie să înțeleg până la capăt. E nevoie să aflu și să constat. Să nu mă baricadez în negare, să nu mă simt amenințată la nivel individual, să nu intru în defensivă, să nu dau ochii peste cap, să nu dau dismiss. Să constat. Să fiu curioasă. Să practic respectul. Să vorbesc despre asta. Să iubesc.

 

Rasismul, așa cum s-a codat el în mintea mea, ca o ecuație în alb și african sau afro-american, nu există în țara mea.

 

Dar rasismul, așa cum e el definit prin dicționare, există în țara mea. Doar că nu vorbim despre el. Încă. Și sigur e timpul.

Eu sper că nu sunt rasistă, asta cred despre mine. Dar adevărul e că nu voi ști sigur asta până când nu se va vorbi despre rasism în România așa cum se vorbește despre rasism în America. N-aș face conștient un act de discriminare de nici un fel. Dar cine știe dacă nu l-aș face sau nu îl fac inconștient.

Pentru că, în fond: „Rasiștii aparțin trecutului. Rasiștii sunt albii răutăcioși cu buze subțiri din filmele despre epica drepturilor civile. Uite cum stă treaba: manifestarea rasismului s-a schimbat, dar nu și limbajul. Așa că dacă n-ai linșat pe cineva, atunci nu poți fi numit rasist. Dacă nu ești un monstru care suge sânge, atunci nu poți fi numit rasist.

Cineva trebuie să fie în stare să spună că rasiştii nu sunt monştri. Sunt oameni cu familii iubitoare, oameni obişnuiţi care-şi plătesc impozitele. Cineva trebuie să-şi asume rolul de a decide cine este rasist şi cine nu. Sau poate că a venit timpul să scăpăm pur şi simplu de cuvântul „rasist”. Să găsim ceva nou. De exemplu, Sindromul Tulburării Rasiale. Şi am putea avea diferite categorii pentru cei care suferă de acest sindrom: scăzut, mediu şi grav”.