Caragiale. Scrisoarea pierdută

”…asta a fost întotdeauna problema Junimii și, prin extensie, a urmașilor regelui Duras-Diurparneus: o gravă, adâncă, structurală lipsă de umor, confundat din ambiție și complex cu gluma grosieră, cu palma după ceafă și alte manifestări animalice. Între morga dobitocului, cel cu gușa scoasă înainte și cu citatul (trunchiat) din Cicerone la-ndemână, și tăvăleala pe podea, cu spumele la gură și ochii injectați, după o piedică bine pusă unui neatent, nu există teritoriu intermediar. Suntem așa de plini de noi și de închipuita noastră importanță, ne e mai teamă ca nu cumva să fim mai prejos de alții mai mult decât de moarte, așa că stăm cu pasărea-mpăiată a ridicolului pe umăr de pe băncile școlii și până-n lințoliu.”

Mon cher BAS,

Mă încearcă o sfiiciune în timp ce aștern rândurile astea, tare mă tem că o să cad în ”păcatul lirismului” și nu din dragoste nețărmurită pentru figurile de stil, cât din neputința de a-mi exprima admirația pentru ”Caragiale. Scrisoarea pierdută” altfel decât prin oftaturi amorezate. De flori și filomele nu mă tem, dar la ”oh și ah”, parol, nu știu dacă o să fie în putința mea să nu mă dedau.

Pentru că, stimate domnule, las rușinea la o parte și întreb: cum, cum e posibil ca cineva să scrie așa o carte altfel decât dacă nu ar fi cu totul și cu adevărat posedat de duhul scriitorului care-i dă numele?

Am citit declarația domniei tale din articolul din ”Suplimentul de cultură” și mi-a părut că întrevăd realitatea mistică a acestei întrupări a lui Caragiale în spatele cuvintelor cu care domnia ta ai ascuns dibace un catharsis profund: ”Vocea din roman este vocea lui Caragiale din scrisori, în special cea din scrisorile trimise lui Zarifopol, acolo unde am simțit că găsesc integral acel amestec de nostalgie, ironie și candoare care-l reprezintă pe adevăratul Caragiale. După câteva încercări de transcriere propriu-zisă, de imitație, am simțit că o să pot minți cu folos, adică o să pot să introduc cu ajutorul acestei voci și materie ficțională în carte”.

Însă, mon cher, ”mințitul cu folos” mi-a părut o voaletă în spatele căreia ai ascuns cu modestie o muncă titanică.

Zău, nu mă pot abține de la figurile de stil, aș încerca să nu mai brodez epitete, dar ele vin cu naturalețe și inundă rândurile, îmi scapă exclamațiile nu doar pe pagină, ci și în minte.

Acestea fiind zise, o să mă las dusă de gânduri și rânduri, cu speranța că vei găsi în domnia ta puterea să ierți excesul liric al acestei victimei amorezate de scriitura cărții dumitale.

M-am găsit trasă în roman fără prea multă delicatețe, am pășit brutal direct în tentația misterului literar: un fost student la Litere, eșuat în redacția unui ”cotidian quality de informație”, îi scrie profesorului care îi rămăsese mentor, ca să-i încredințeze manuscrisul misterios care ajunsese în posesia lui, precum și povestea lui aproape neverosimil de verosimilă. Menajera care locuise cu familia Caragiale în perioada berlineză își însușise, cu vreo sută de ani în urmă, plicul pe care scria ”Către Herr Doktor Philologikus Paulus von Zarifoupolus”  și pe care se afla mențiunea ”a nu se trimete”. Timp de patru generații secretul manuscrisului fusese păstrat în familia menajerei, însoțit de aura unui blestem pe care femeile familiei l-au bănuit a le fi măcinat sănătatea și fericirea. Într-un gest de reparație morală, doamna Muller, ea însăși purtând spectrul unei boli mortale, pune manuscrisul la dispoziția celui care-i fusese recomandat drept un ”reporter cu veleități literare”.

Dacă povestea asta mi-ar fi spus-o o terță parte, nu aș fi avut altă senzație decât că citesc o anecdotă cu iz de policier literar. Însă alegerea domniei tale de a folosi stilul epistolar mi s-a părut o găselniță măiastră. Între mine și personaj nu s-a mai insinuat un povestitor care să devină intermediar, păstrându-mă pe mine deoparte, cititor din realitatea vieții mele și povestea de partea cealaltă, a fantasticului unde e drept că se poate întâmpla orice, însă nimic din ce se întâmplă nu se poate simți altfel decât închipuit.

Și nici bine nu m-am dezmeticit din fiorii pe care lectura unei scrisori care nu ți-e adresată și pe care conștiința faptului că afli ceva ce nu ar trebui să afli ți-i trezește, că am deschis manuscrisul pierdut și m-am găsit în alt plan, mai adânc, mai departe în timp.

De parcă am coborât treptele dinspre Eu spre Sine, din scrisoare în scrisoare.

Și acolo l-am găsit pe Caragiale așa cum nu mi-am imaginat a fi posibil să-l găsesc în timpul în care trăiesc.

Îmi aduc aminte de vremea când învățam la școală despre Titu Maiorescu și scriitorii Junimii. Maniera în care aflam contribuția lor la evoluția literaturii din România era, și presupun că încă este, îmbibată de reverență academică.

Puteam înțelege în ce fel opera unui scriitor sau a altuia e valoroasă. Puteam înțelege și de ce îmi plăcea ce scrie un autor sau altul. Însă îmi era greu să înțeleg de ce nu-mi plăcea când nu-mi plăcea, de ce căscam de plictiseală sau adormeam cu ochii împăienjeniți, încercând să duc corvoada cititului până la capăt. De altfel, nici nu îndrăzneam să recunosc că nu-mi place, asta era ceva ce nu era de spus, un secret bine păstrat în adâncul meu și pe care nu mi-l valida vreo frântură de discurs din spațiul școlii. Pentru că lipsea controversa din felul în care studiam literatura. Îndrăznesc să spun că lipsea și sinceritatea. Și categoric lipsea simțul umorului.

Până și pe Caragiale l-am studiat tot în cheia academică gravă, feliind competent și luând cam prea tare în serios tipurile de comic din opera dramatică a scriitorului.

Mi-ar fi folosit atunci, îmi folosește și azi, să îl aud pe Caragiale înjurând pitoresc, neaoș și prețios, ”fir-ar crucea și amvonul lui de catharsis”. Năduful lui răbufnește pătimaș și mă eliberează de povara infatuării academice. Explodează în mine un hohot năvalnic de râs uriaș când văd tot medalionul junimist cum se aliniază în fața ochilor mei, desenat într-o galerie de caricaturi: Eminescu, cel ”teribil când se amoreza”, incapabil să se manifeste în fața ”obiectului pasiunii”, dar ”o fiară cu posibilii concorenți”, Vlahuță, ”cu sentimentalismul lui adesea ieftin (îl iertăm, că-i băiat de aur)”, ”închipuitul și crăcănatul de Macedonski”, ”pațachina de Veronica”, Alecsandri, ”chelbos și umflat ca un clapon de emoție, susținând conversație de doi lei cu zâmbet aristocrat pe buze”, Creangă, ”țăranul străbătut de geniul pe cari doar ei îl zăreau” și care i se părea ”insuportabil, cu șiretenia lui moldovenească și cu glumele fără perdea pe cari le făcea indiferent dacă în audiență se aflau dame sau nu” și, evident, Titu Maiorescu, Tit-Liv, ”Regele Soare al gândirii daco-romane, burghezul familist străbătut de elanuri fornicatoare greu de ascuns, cari de la înălțimea tronului unde-l așezaseră alții mai slabi la minte și culți până la genunchiul broaștei dicta mersul culturii naționale”.

Necazul lui Caragiale a scuturat inaccesibilitatea din jurul scriitorilor junimiști, mi i-a făcut simpatici.

Pe scriitori nu îi iubești pentru că sunt perfecți și inabordabili. Îi iubești pentru că te minunezi de geniul altoit pe slăbiciunile lor de oameni.

Așa că, mai presus de toți ceilalți, rând după rând, vorbă după vorbă am realizat că m-am oprit din a admira distant și impersonal opera lui Caragiale și că, până să se termine cartea, am început a-l iubi angajat și personal pe omul ăsta dificil, dotat cu un simț al ridicolului periculos pentru propria lui bunăstare materială, incapabil să-și țină gura de dragul tactului, incapabil să se oprească din iubit pătimaș femeile altora, incapabil să fie blând cu prietenii lui, dar la fel de incapabil să se oprească din a le fi loial. M-am amorezat de Caragiale acesta, amărât de ipocrizia protipendadei literare a vremii lui, chinuit de statornicia cu care a încercat să asigure traiul mamei și surorii lui, alinat de răbdarea cu care Didina lui i-a suportat escapadele. M-a cuprins duioșia pentru iubirea mustită în apelativul cu care își numea copiii, pe Luchi și Tușchi, ”microbii lui” și pentru toată neputința cu care l-a iubit pe Mateiu, fiul pe care nu a putut să-l admire vreodată. M-a inspirat încăpățânarea aproape feroce cu care a respectat și iubit o limbă română corect scrisă și exprimată și m-a copleșit responsabilitatea pe care și-a asumat-o atât de intim ca scriitor.

Da, mon cher BAS, m-am amorezat de Caragiale, așa cum ți-a vorbit și ți s-a arătat el domniei tale. ”Cei ce știu se cuvine să tacă”, însă poate că, atunci când e vorba de iubit o carte, cei ce simt se cuvine să vorbească.

Cu iertăciune domnului Caragiale pentru vreo virgulă bezmetică și cu recunoștință și admirație pentru cartea domniei tale, semnez cu ”oh și ah”,

Sînziana