RECENZIE
Cei care cumpără stele
a oferit
06-aprilie-2023
„- Te cunosc de atâția ani și niciodată nu am știut în ce crezi cu adevărat.
– În firea lucrurilor. Dumnezeu a lăsat lucrurile într-un fel pe pământ și ne-a creat pe noi să trăim în firea lucrurilor Lui. Ce e sus e și jos, ce e în cer e și în noi. Pe El Baki – cel veșnic – îl văd peste tot: în matematică, în mișcarea previzibilă a astrelor, în poemele lui Farid ud Din Attar. Trebuie un om cu inimă de leu să parcurgă această cale extraordinară; căci drumul este lung și marea adâncă și călătoria se face în uimire, când râzând, când plângând. În asta cred, Mustafa, cred că trebuie să trăiești amețit de uimire.”
Mie-mi plac stelele, așa că am deschis cartea asta curioasă să-i cunosc pe cei care-și permit să le cumpere. M-am întrebat „Cum adică, le cumpără? Pe bune, cu bani? Și cine le are acum ca să își permită să le vândă? O fi vorba despre stelele de pe cer sau alte lucruri care-s ca ele?”
Când am întors și ultima pagină din carte, pe de-o parte mi-am putut răspunde la întrebările astea concrete, dar pe de altă parte am rămas cu unele noi, mai profunde, uimitoare. „De ce ne dorim noi, oamenii, nemurirea? Ce daruri purtăm în noi, fiecare, din strămoși sau din cultura din care venim? Cum ne găsim rostul în viață și cum facem din el o moștenire pentru urmașii noștri?”
Călătoriile în care m-a purtat cartea Ancăi Mizumschi mi-au reînviat uimirea, acel fel de a privi lumea care dă la o parte vălurile existenței mici în care avem impresia că trăim doar ca să plătim facturi și scoate la iveală planul mare, cel în care se vede cât de conectați suntem și cât de asemănători în esență, în ciuda diferențelor punctuale.
Călătoria prin secolul al 16-lea
”Cel care nu calcă dincolo de granițele orașului lui nu îl va înțelege niciodată pe cel care călătorește peste mări și țări”.
M-a fermecat felul în care povestea m-a purtat prin Istanbul, Genova și chiar Tibet, mai ales pentru că, dincolo de locurile fizice, am găsit istorie și viață reală în locurile alea. Anca s-a documentat mult și a reușit să pună totul în acțiunile, emoțiile și gândurile personajelor, iar eu m-am simțit acolo, parte din viața trăită de ele.
Tradițiile, traiul de zi cu zi, regulile de la palatul sultanului sau de la mănăstirile tibetane, ori încălcarea lor, frământările și bucuriile, toate sunt atât de vii încât călătoria asta în timp devine foarte palpabilă.
M-am simțit ca într-un basm în care Orientul Mijlociu, întins prin Imperiul Otoman, e plin de arome, de la cele vindecătoare până la cele ce duc la degradare. Occidentul, restrâns la Genova vremurilor, crește prin munca puternicelor familii de negustori care nasc dinastii și stăpânesc domenii din ce în ce mai mari și cutreieră lumea întreagă. Orientul îndepărtat, punctat prin Tibetul misterios, ascuns cunoașterii celorlalte culturi, accesibil numai câtorva care au curaj să-l descopere.
Călătoria simțurilor
Primul titlu al cărții a fost „Cartea simțurilor”, dar, din rațiuni editoriale, a primit un alt nume, tot cu o încărcătură plină: Cei care cumpără stele. Iar psihologul pasionat din Anca Mizumschi se simte în construcția personajelor și, mai ales, în felul în care ele-și iau sensul și simțurile cu voie sau fără, cu știință sau fără, din generațiile din urmă sau din cultura care i-a zămislit. Autoarea crede că ne luăm puterea, abilitățile și datoriile din conștientul colectiv și le ducem mai departe fiecare cum putem, din aceeași dorință de a clădi ceva mai bun, de a lăsa ceva în urmă.
Personajele ei au câte un simț aparte. Mustafa, bijutierul, simte pietrele și metalele prețioase, le înțelege și știe cum să le combine ca să obțină tot felul de efecte vindecătoare. Khalil înțelegea lumea prin cifre, nu doar lumea pământeană, ci și pe cea a cerurilor, a astrelor, a timpurilor vechi. Cecilia, călugărița surdo-mută, aude statuile din mănăstire, simț moștenit de la Girolamo, tatăl ei, care fusese ghid în munții de marmură de unde Imperiul Roman își lua piatra pentru temple. El putea pune mâna sau urechea pe stâncă și știa care bucată avea să se lase sculptată fără să se crape.
„O dată la doi-trei ani ajungea până la Florența sau mai departe […] Dar de obicei spunea că e bolnav și nu poate pleca. Orașul avea tot felul de sunete diferite și, mai ales, avea voci de oameni. Obișnuit cu subțirimea murmurului pietrei, freamăt aflat la granița dintre nemișcare și aer, Girolamo tresărea când cineva ridica vocea la el. Sunetele brutale, vulgare, care gâlgâiau dinăuntrul gâturilor umane îl zgâriau, îl înăbușeau, îi astupau gura cu un soi de pânză năclăită.”
Ce leagă, însă, în esență toate personajele este căutarea fericirii și a sensului.
Călătoria iubirii
Iubirea mișcă tot. Iubirea de aur și putere îl face pe Tommaso să plece din Genova în lume cu negoțul, în timp ce iubirea paternă îl face statornic. Iubirea exagerată de mamă o face pe Meryem, soția lui Mustafa, să-și piardă rostul și mințile atunci când unicul fiu, Musa, alege să plece. Iubirea de libertate și oameni îl face pe Musa să-și urmeze drumul, în ciuda supărării mamei.
„Iubea lemnul care nu fusese atins încă, hârtia neîncepută și orice întindere peste care se putea aluneca lin, cu buricele degetelor. De mic copil vedea lucrurile care n-aveau rost, care nu se potriveau cu lumea pe care simțea nevoia s-o apere, s-o îmblânzească.”
Și mai cu seamă, iubirea o conduce pe Ariadna, fiica bogatului neguțător Tommaso. În mănăstire, când nu mai credea în nimic, iubirea adolescentină pe care o găsește cu Elena o trezește la viață, mai apoi în Istanbul, când pare pierdută într-o lume străină, iubirea pe care o împărtășește cu Musa o împlinește.
Călătoria spre nemurire
La început a fost o poveste simplă, despre Mustafa, un bijutier care, în loc să facă bijuteriile după valoarea pietrelor prețioase, le face după puterea lor vindecătoare. Dar cum niciodată o poveste nu rămâne simplă, nici aceasta nu se oprește aici, ci duce spre un fragment e meteorit și dorința de nemurire.
Viața lui Mustafa se complică atunci când sultanul îi cere să-i creeze un talisman care să-l facă nemuritor. Sigur, mi-am zis, e visul unui om însetat de putere, care se crede buricul pământului, un om măcinat de fantasme și o boală căreia medicii nu i-au știut găsi nici nume, nici leac.
Havva, soția marelui Padișah, sultana lumii, născuse șase copii, dar rămăseseră în viață trei băieți și o fată. După moartea sultanului, cel mai mare dintre băieți urma să devină conducătorul Imperiului Otoman, iar asta îi frângea inima mamei moștenitorului tronului Sublimei Porți pentru că ceilalți băieți urmau să fie uciși prin lege. Cumplita lege a fratricidului care permitea sugrumarea fraților sultanului ca să nu existe riscul unor lupte pentru tron.
Dorința sultanului se dovedește a fi, însă, departe de presupunerile mele.

„[…] I-am comandat lui Mustafa un talisman… pentru nemurire…
– Nu există nemurire, mărite Padișah. Numele Măriei-Tale va fi pomenit în veci, de-a pururi… dar trupurile noastre…
– Știu, Havva, dar m-am gândit la ceva. Nu poți schimba legea fratricidă […] dar m-am gândit că poți să-ți prelungești viața până când propriii fii vor fi bătrâni, mai bătrâni decât tine, sau chiar vor muri înaintea ta, din voia lui Allah, și atunci nu mai trebuie să-i omori… nu mai vreau să știu că îmi vor fi omorâți copiii, așa cum au fost omorâți frații mei, pe care eu i-am omorât… nu mai vreau să omor pe nimeni cu mâna mea sau din porunca mea.”
Iar Mustafa chiar s-a apucat să creeze talismanul dorit de sultan. Cu ajutorul bunului său prieten, Khalil, a aflat din scrieri foarte vechi cum se face. Ceea ce-i lipsea era „Piatra Cerului, o piatră căzută din cer, o așchie dintr-un meteorit”. Pe care-l avea Yonten din Tibet, la rândul lui în căutarea nemuririi. Și spre deosebire de marele Padișah, Yonten înțelege la timp că pentru el piatra și-a îndeplinit misiunea și e dispus să o dea mai departe.
Sunt mult mai multe de spus despre cartea asta, dar și așa m-am lungit deja destul. Cert este că m-a ținut în atmosfera ei într-un fel foarte plăcut, chiar și după ce am terminat de citit. Și-am citit-o încet, cât de încet am putut, ca să nu trebuiască să ies din basm. Este, exact așa cum zice chiar Anca: „Cartea e scrisă ca o prăjitură doboș-tort, cu foarte multe straturi. Fiecare își ia din ea ce vrea.”
Eu mi-am luat o mulțime de întrebări, de gânduri și de bucurii din cartea Ancăi, căreia îi mulțumesc și pentru discuția așa de plăcută pe care a avut bunătatea să mi-o ofere (da, pregătesc și interviul curând). Dacă e să rezum la un gând cu care rămân, în afară de citatul de la început, ar fi acesta: „Oamenii care trăiesc ascultându-și sufletul n-ar trebui să stârnească uimire. După judecata mea, e cel mai firesc lucru din lume.” (Catarina, una dintre cele două iubiri reale ale lui Tommaso)