Conversații cu prieteni

„În seara aia, după ce a plecat Bobbi, o oră jumate am scris poezii în care mi-am simbolizat corpul sub formă de mizerie, de ambalaj gol, de fruct mâncat pe jumătate și aruncat la gunoi. Faptul că mi-am pus la treabă disprețul de sine în felul ăsta nu m-a ajutat să mă simt efectiv mai bine, dar în schimb m-a epuizat.”

N-am mai citit de ceva timp o carte mai „ușurică”, o carte care să nu mă pună să caut în dicționar cuvinte și să nu mă surprindă prin complexitatea personajelor și a faptelor lor. „Conversații cu prieteni”, de Sally Rooney, de la Editura Curtea Veche a fost cumințică (până la un anumit punct), dacă pot să îi spun așa, dar a reușit totuși să lase în locul potrivit din sufletul meu o fărâmă de „of” care acolo a rămas.

Cred că e de bine că nu m-a provocat cartea din prima

Eu așa cred. Pentru că am putut să fiu atentă la câteva aspecte mult mai sensibile. Vreau să zic că Sally Rooney e un fin psiholog și observator, pentru că reușește să caracterizeze personajele prin situații care le stârnesc și le fac să reacționeze fiecare după șablonul lui. Așa, pe scurt, să înțelegeți despre ce vorbesc, două prietene foarte bune, Frances și Bobbi fac cunoștință la o seară de poezie, cu Melissa, scriitoare locală. Femeia le invită la ea acasă, unde stau de vorbă, râd și beau vin și unde îl cunosc pe șoțul chipeș al scriitoarei, actorul Nick. De aici, prietenia înflorește, iar Bobbi devine destul de apropiată de Melissa, în timp ce Frances nu o găsește prea simpatică, iar sentimentul este reciproc.

Firul poveștii ne duce în mai multe contexte în care personajele fie stau de vorbă, fie merg la piesa de teatru a lui Nick, la serile de poezie ale lui Bobbi și Frances, își vizitează părinții și merg în vacanță în Franța, la casa Melissei și a lui Nick. Recunosc, nu sunt un cititor cu o memorie prea strălucită. Nu pot să țin minte toată acțiunea pe care o citesc, dar, întotdeauna rămân cu un sentiment, cu o stare, un „ceva” care mă face să mă gândesc și să mă pun în pielea personajelor, chiar și după ce am închis cartea.

De aceea, vreau să vorbesc puțin despre Frances

Frances intră într-o relație interzisă cu un bărbat. Se-ntreabă dacă e bine ce face sau nu, se gândește la modul în care o trădează pe soția lui, dar nu e un overthinker exagerat. Pentru că găsește tot felul de mijloace prin care să își anestezieze creierul și să sară peste baltă, fără să se ude. Citește, scrie poezie, bea, îi scrie e-mailuri iubitului, îl vizitează sau pur și simplu evită subiectul cu brio. Dar nu se comportă așa doar cu prietenii, ci și cu părinții ei divorțați. Cu mama discută lucruri generale și ocolește întrebările la care nu vrea să răspundă, iar cu tatăl alcoolic schimbă două-trei replici, verifică dacă mai este în viață și nu îl sună aproape niciodată.

Frances dă impresia că nu are suflet uneori. Pare fie că nu simte durere, fie că privește prin oameni, ca și când nu ar exista în fața ei. Iar modul în care disimulează și mută atenția dinspre sentimentele ei și ceea ce crede cu adevărat, o face să fie un maratonist în propria viață. Mai știți Forrest Gump? Cam așa aleargă Frances, ca personajul principal. Am și un fragment care aduce explicația pentru care ea e așa. E o scenă din copilăria ei, când tata venea acasă beat și avea „stări” pe care Frances și mama ei nu le puteau controla.

„Odată mi-a aruncat drept în față unul dintre pantofii de școală, după ce călcase din greșeală pe el. A ratat, iar pantoful a nimerit în șemineu și m-am uitat cum se topește, de parcă mi s-ar fi topit pielea de pe față. Am învățat să nu-mi arăt frica – asta nu ar fi făcut decât să îl provoace. Eram rece ca un pește. După aia, maică-mea m-a-ntrebat: de ce nu l-ai scos din foc? Chiar nu puteai să faci un efort? Am ridicat din umeri. Și dacă mi-ar fi ars mocnit pielea de pe față, tot nu aș fi scos-o din flăcări.”

Aha, deci Frances a fost un copil neînțeles, un copil care a intrat în rolul de adult și s-a comportat cuviincios și corespunzător, ca să își menajeze tatăl care nu își îndeplinea rolul de tată. Drept care, Frances a ajuns un adult care nu știe cine este, nu știe ce își dorește și care caută atenție, iubire și afecțiune, dar nu știe cum sau îi este teamă să le ceară. Cred că una dintre scenele de pe la începutul cărții, când Frances povestește primele interacțiuni cu Bobbi, arată cel mai bine cât de fragilă și maleabilă este: „Bobbi mi-a dat niște vodcă și m-a întrebat dacă îmi plac fetele. Era foarte simplu să te porți dezinhibat în preajma ei. Am zis doar atât: sigur.”.

Atunci când am citit cartea, am simțit destul de tare că nu este nici despre relații extraconjugale, nici despre gelozie și poate că în tonul ăsta ar trebui citită. E despre efectul pe care îl are copilăria asupra vieții de adult, despre evitarea discuțiilor serioase, despre viața într-un univers paralel în care totul este perfect, dar, dacă tragi cortina, constați că perfecțiunea arată ca încăperile cu susul în jos din muzeul simțurilor. Și cred că mai este despre efectul pe care îl au lucrurile nespuse. Asupra relațiilor, asupra sănătății și asupra propriei persoane.

Good to know: Pe HBO Max găsiți serialul „Conversații cu prietenii”, apărut în 2022. Nu l-am văzut încă, dar am auzit că merită, mai ales după ce citești cartea:).