Culoarea purpurie

„Uite care-i treaba, zice Scumpi. Ce cred eu. Dumnezeu e în tine și în toată lumea. Vii pe lume cu Dumnezeu cu tot. Da numa cine-l caută înăuntru îl găsește. Și uneori se arată singur chiar dacă nu cauți sau nu știi ce cauți. (…) Nu arată a nimica, spune ea. Că nu-i film. Nu-i un lucru separat de toate, inclusiv de tine, la care să te poți uita. Eu cred că Dumnezeu e tot. (…) Cred că-l enervezi pe Dumnezeu dacă ești pe câmp și treci pe lângă culoarea purpurie și nici n-o bagi în seamă.”

Celie are paisprezece ani

Este și a fost mereu cuminte. Îi scrie pagină după pagină unui Dumnezeu de la care așteaptă un semn ca să știe ce se întâmplă cu ea, pentru că i se întâmplă multe lucruri urâte. Doar că „moșneagul alb” și distant căruia îi scrie, nu îi răspunde niciodată. Nici chiar atunci când Celie îi povestește cum tatăl ei a violat-o de mai multe ori și cum, în urma violurilor ăstora s-au născut doi copii care au fost luați cu forța de lângă ea.

Nu m-am așteptat deloc la asta, dar merg mai departe și mă gândesc că ceva mai rău nu are cum să i se întâmple. Celie continuă să îi scrie scrisori lui Dumnezeu până pe la jumătatea cărții, pe care mă lasă să le citesc și eu, și din care aflu că este forțată să se despartă de singurul om care o iubește, de sora ei mai mică, Nettie, care scapă astfel de tatăl lor, dar și de bărbatul căruia îi este vândută Celie.

Oamenii de culoare erau hăituiți și marginalizați de societatea americană dominată de albi

Fetița asta are ghinionul de a se fi născut într-o lume care consideră culoarea pielii un motiv suficient pentru a-i percepe pe unii oameni mai puțin buni. Acțiunea romanului „Culoarea purpurie” are loc prin anii ’30, în sudul Statelor Unite ale Americii, în Georgia, o regiune în care populația de culoare era numeroasă, dată fiind istoria acestei părți de lume. Oamenii de culoare, deși oficial fuseseră de multă vreme eliberați din sclavie, erau hăituiți și marginalizați de societatea americană dominată de albi.

Și, cum Celie este o femeie de culoare, e privită din start ca fiind inferioară unui bărbat, ceea ce o face să se desconsidere și să se lase în voia sorții. Îi este tare ruşine cu viaţa ei, de-asta îi scrie lui Dumnezeu, în loc să-i vorbească. Celie este bătută și jignită, „nu ştie să lupte, știe numai să supravieţuiască”, însă, pe măsură ce dau paginile, personaje noi își fac loc în viața ei ca să o ajute să se vadă și să crească, odată cu lumea ei mică, în care, celălalt Dumnezeu care e în tot și în toate, nu încăpea cum trebuie.

Este al doilea roman epistolar pe care l-am citit

Și nu m-am așteptat la mare lucru când l-am început. Unde ar fi putut să ducă niște scrisori? Însă, după ce am terminat de citit cartea, mi-am spus că este printre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată. Și nu pentru că este un roman premiat, ci pentru întreaga poveste, care e atât de bogată, și care m-a făcut să simt într-un mare fel. Stilul și limbajul pe care le folosește Alice Walker sunt simple, dar sunt de mare impact. Modul în care e construit personajul în devenire, Celie, dar și Sofia, nora ei, ce contrast mare, ce curaj! Și mi-a plăcut tare și ideea asta de Dumnezeu, așa cum este el perceput în general de oameni, dar și în particular. De cele mai multe ori ca un Dumnezeu care permite ca lucruri extrem de urâte să se întâmple, de așa de puține ori ca un Dumnezeu care nu are nimic de-a face cu omul care îi face rău aproapelui lui.

„Lumea crede că Dumnezeu numa atâta vrea, să-i faci pe plac. Dar dacă trăiești pe lumea asta, prost să fii și tot vezi că și El încearcă mereu să ne facă nouă pe plac.”