Dumnezeul lucrurilor mărunte

„… secretul Marilor Povești este acela că nu au secrete. Marile Povești sunt acelea pe care le-ai auzit și vrei să le auzi din nou. Cele în care poți intra în orice punct și pe care le poți locui confortabil. Nu te dezamăgesc cu sentimente și finaluri înșelătoare. Nu te surprind prin neprevăzut. Sunt la fel de familiare cum este casa în care trăiești. Sau mirosul pielii iubitului tău. Știi cum se termină și totuși asculți de parcă nu ai ști. Așa cum, deși știi că într-o zi vei muri, trăiești de parcă așa ceva nu s-ar întâmpla. În Marile Povești știi cine trăiește, cine moare, cine găsește dragostea, cine nu. Și totuși vrei să știi din nou.”

 

„Dumnezeul lucrurilor mărunte” este o carte ca un labirint de povești, cu emoții și trăiri, cu încăperi și galerii care te răvășesc, te zguduie, dar care sunt pline de farmec și sens. Este un roman de stare şi de atmosferă, o lume în sine, în care pătrunzi timid, dar din care nu poți să mai pleci pentru că te atrage cu o dorință inexplicabilă, deși te doare, te face să mai deschizi o ușă, și încă una, și o alta, până ce simți că ai ochii în lacrimi și ții cartea strâns în brațe cu paginile ei parcurse și cu impulsul de a o răsfoi din nou.

 

O poveste fascinantă într-o Indie împărțită în caste, religii, ideologii politice, între cei care merită să fie iubiți și cei care nu merită să fie iubiți, între Tangibili și Intangibili

 

Am văzut povestea ca pe un cântec de jale, un cântec care te atrage, pe care nu vrei, nu poți să nu-l asculți chiar dacă știi că este dureros. Pe alocuri, cartea m-a dus cu gândul la „Sălbaticul” a lui Arriaga pentru că în ambele romane am aflat, încă de la început, care e miza și cum o să arate finalul, dar frumusețea scriiturii apare atunci când cititorul este tras de guler în poveste, martor la trăirile intense, unde îi este explicată de-a fir-a-păr motivația fiecărui personaj. Felul în care este construită acțiunea, răspunsurile la atâtea de ce-uri, fiecare personaj lăsat să-și spună povestea, limbajul folosit, lucrurile mărunte care contează cu adevărat, toate astea îi oferă o notă mistică, specială, unică și fascinantă acestei cărți.

 

Povestea se perindă între trecut și prezent, între perspectivele personajelor, între dragoste și regăsire, moarte și pierdere, dar fără să te încurce, reușind să atragă în fascinanta lume a Indiei, păstrând suspansul și dăruindu-i cititorului șansa să desfacă ițele amestecate și să descopere o carte emoționantă despre inocența pierdută, despre modul în care un eveniment tragic transformă profund, pentru totdeauna, viețile celor care i-au fost martori, despre cum durerea trecutului a provocat și a schimbat oamenii din prezent, despre patriarhat și principiile unei caste, despre dragoste, despre Lucrurile Mărunte din care se compun viețile fiecăruia dintre noi și despre neputință, despre incapacitatea de a controla forțele care ne schimbă destinele.

 

Acțiunea se petrece în Ayemenen, într-un cămin în care familia este destrămată de aceleași legături fragile care o țin laolaltă atâția ani. Gemenii Rahel și Estha, personajele principale, sunt pata de culoare fericită din casa de pe deal, ei se bucură de aventurile copilăriei, botează oamenii cu nume noi (Omul Limonadă Oranjadă) și gândesc cu majuscule, trăirile lor nu au potențiometru, totul este simțit, auzit, văzut, atins la cote intense, fiecare întâmplare îi schimbă și îi modelează, îi face să merite mai multă iubire sau mai puțină.

 

„Știi ce se întâmplă când îi rănești pe oameni? Zise Ammu. Când îi rănești pe oameni, ei încep să te iubească mai puțin. Asta fac cuvintele aruncate la întâmplare. Îi fac pe oameni să te iubească ceva mai puțin.”

 

O pereche de gemeni bivitelini, Rahel și Estha, o „Ea” și un „El” care formează un „Ei” și ajunge despărțit împotriva firii;  o mamă, Ammu ( tot personaj principal) care nu se regăsește în propria viață, care trăiește într-o familie în care există toleranță pentru nevoile bărbătești ale fratelui ei Chacko (un comunist care vorbește cu „Glasul de citit cu voce tare” și care, deși a studiat la Oxford, are mintea îngustată de rigorile cu care a crescut), dar ea e văzută ca cea care pângărește generații alese și îngenunchează familia atunci când relația ei secretă cu un Paravan (o castă inferioară) iese la iveală; o mătușă –  Baby Kochamma care împrăștie în jur venin născut din propria-i nefericire; un copil – Sophie Mol, iubită încă de la început care moare dintr-o joacă a gemenilor, un Paravan care, dincolo de sărăcia crasă în care trăiește și de discriminarea de care are parte încă din clipa în care se naște și până în momentul în care moare, nevinovat, bătut ca un câine, găsește fericirea în lucrurile mărunte.

 

 

„Cu toţii încălcaseră regulile. Trecuseră cu toţii în teritoriu interzis. Umblaseră cu toţii la legile care stabileau cine trebuia iubit şi cum. Şi cât de mult. Legile care făceau bunicile bunici, unchii unchi, mamele mame, verişoarele verişoare, dulceaţa dulceaţă şi jeleul jeleu.”

 

Cartea m-a făcut să-mi țin respirația la scenele grele: Estha, unul dintre gemeni este abuzat de Omul Oranjadă Limonadă iar tot ce-i vine în minte este că e vina lui, dacă mărturisește va fi iubit mai puțin; partea în care el este urcat în tren și returnat unui tată pe care abia și-l mai amintește; momentul în care, adult fiind, se reîntâlnește cu cealaltă jumătate a lui:

 

„Rahel nu i-a scris niciodată. Sunt lucruri pe care nu le poţi face – cum ar fi să-i scrii unei părţi din tine însuţi. Picioarelor tale sau părului. Sau inimii.”,

 

momentul în care mintea lui de copil este manipulată de mătușa sinistră, fiind convins că doar așa își poate salva mama, așa că spune o minciună poliției, condamnând un om nevinovat, pe Velutha, cel pe care îl iubește, Dumnezeul lucrurilor mărunte.

 

Iar momentele frumoase, de regăsire, de curiozitate, în care lumea copilăriei și a inocenței păstrează în ea, ca un fel de scut în fața lucrurilor urâte, frumusețea pe care cei mici o găsesc în orice, în hâd, în stricat, în murdar, m-au înduioșat și m-au făcut să mă gândesc mai profund la „Dumnezeul lucrurilor mărunte”, la ceea ce ne bucură cu adevărat inimile, la lucruri simple, la bine, la frumos, la toleranță.

 

La baza unei iubiri interzise de normele și limitelor sociale dintre Ammu și Velutha (Dumnezeul lucrurilor mărunte, omul pe care ziua este iubit de copiii lui Ammu și pe care ea îl iubește noaptea) stau momentele mărunte, puținele clipe trăite împreună.

 

„Cine era?
Cine putea să fie?
Dumnezeul Pierderii.
Dumnezeul Lucrurilor
Dumnezeul Pielii de Găină și al Zâmbetelor Subite.
El nu putea face decât un singur lucru odată.
Dacă o atingea, nu putea să îi vorbească, dacă o iubea, nu putea să plece, dacă vorbea, nu putea să asculte, dacă lupta, nu putea să învingă. 
Ammu îl dorea. Tânjea după el cu întreaga ei făptură biologică.
Reveni la cină.”

 

Autoarea reușește, grație unui adevărat talent scriitoricesc, să construiască un roman excepțional ca pe o ghicitoare la care i se tot adaugă secrete și indicii unde povestea se recompune bucată cu bucată, iar pentru că nu urmează un fir cronologic, atmosfera și ritmul povestite sunt intens trăite.

 

Într-un interviu, Arundhati Roy mărturisește că ea nu scrie ca să aibă un impact asupra oamenilor ci pentru că vrea să înțeleagă mai bine lumea în care trăiește, cum se încadrează în ea și să prezinte felul în care ea vede lucrurile. Cartea de debut, „Dumnezeul lucrurilor mărunte”, cea care a luat premiul Booker Prize, mi-a încântat sufletul prin povestea ei dureroasă, prin limbajul special și descrierile detaliate, atât de frumos prezentate, sub o lentilă senină și duioasă în care lucrurile mărunte sunt lucrurile sunt cele care contează cu adevărat.

 

„Şi Aerul fu plin de Gânduri şi Lucruri de Spus. Dar în momente ca acesta, ajung să fie spuse doar Lucrurile Mărunte. Lucrurile Mari zac înăuntru, nespuse.” 

 

Despre „Dumnezeul lucrurilor mărunte”, autoarea zice că este povestea unei familii cu miezul ca o inimă frântă și că nu vede o adaptare cinematografică după carte, fiecare cititor are un film al lui în minte.

 

N-am mai citit de multă vreme o carte atât de bine scrisă, atât de profundă și dureroasă. Genul de carte pe care trebuie să le-o oferi în dar oamenilor dragi, un gest mărunt, dar foarte valoros.