RECENZIE

G.

Corina Răduță a oferit

21-noiembrie-2022



„Se scurge un minut din viața lumii. Zugrăvește-l așa cum este.”

 

Am început G. în autobuz. M-am așezat, am deschis-o și-am citit prima frază. Dintr-o dată nu mai eram pe scaunul din mașina în mișcare, ci într-o cafenea, față-n față cu un prieten care-mi povestea: „Tatăl personajului principal al acestei cărți purta numele de Umberto.” Stăteam acolo, de vorbă pe muțește, numai din priviri și ne-am înțeles instantaneu.

Cel mai probabil am mai citit cărți în care autorul să facă referire la personajele lui atât de direct, dar nu m-a mai surprins niciodată ca acum. Poate și pentru că, dintre toate perspectivele din care puteam citit G., eu m-am așezat în papucii de cititor-scriitor (aspirant). Sigur, nu am realizat asta chiar atunci, la prima frază, ci cam după prima sută de pagini, când deja avem peste douăzeci de mini post-it-uri ce ieșeau dintre paginile cărții, semn că mă marcaseră vorbe, idei și tehnici de scriere sau îmi ridicaseră întrebări.

Cartea asta m-a obligat să o citesc încet. Dar nu din cauza (și nici datorită) liniei senzuale/erotice pentru că n-a fost un slow reading de tip preludiu, ci mai degrabă unul tipic cercetării și introspecției. Da, am citit despre G. că este interpretare modernă a poveștii clasice a lui Don Juan, dar îți spun onest că pe mine nu firul narativ în sine m-a ținut cu cartea în mână.

În primele pagini Berger îmi spune povestea părinților lui G: tatăl, Umberto, un negustor italian bogat și însurat, iar mama, Laura, amanta lui americană. Îmi zice lucrurile fix așa, ca pe o istorioară care se întâmpla cândva într-un timp de dinainte. Apoi se petrece primul scurtcircuit: brusc totul se mută la prezent, acțiunea capătă altă viteză, mai alertă, iar pe mine, cititoare, mă smulge din imaginație și mă bagă în mijlocul poveștii. Schimbarea asta marchează un anunț important: Laura e însărcinată, urmează să apară G. De acum înainte o să fiu prezentă în viața lui.

De aici structura romanului îmi prinde atenția. Berger împletește firul narativ cu momente din istorie și o face în același stil direct prin care mă face parte din acțiune. Al doilea scurtcircuit pentru mine: mă simt umbra personajelor care trec prin situațiile alea, le simt emoțiile, mă aștept din când în când să le simt și răsuflarea și, dacă n-aș fi conștientă că sunt totuși la adăpostul paginilor tipărite, mai-mai că m-aș teme pentru viața mea uneori.

Sau al treilea scurtcircuit, nici nu mai știu. Că tot pe-aici a mai fost și descoperirea lipsei liniei de dialog. M-aș fi așteptat să mă enerveze, să-mi fie greu să citesc, dar nici n-am observat din prima. Chiar dacă structura întregului text nu e deloc convențională, nici trecerile nu sunt line între scene, spații fizice sau temporale – ba din contră, sunt uneori destul de bruște -, lui Berger îi iese magistral să te țină în poveste, să nu te piardă, să te surprindă și să te facă să ridici ochii din foaie cu gândurile vraiște. La fel face și cu dialogul, curge în poveste. Eram tot la masă cu prietenul meu povestitor și ascultam, nu-mi trebuia liniuța, înțelegeam cine cu cine vorbește.

Revenind, am avut impresia că incursiunile astea istorice au legătură cu anumite momente din viața lui G. De exemplu, povestea lui Garibaldi și a primilor ani ai Italiei ca stat modern se deapănă deodată cu concepția și copilăria lui G. Revoltele din 1898 – i fatti di maggio – se suprapun cu prima dată când în G apare conștient dorința – acea dorință sexuală care-l va ghida toată viața – și ea se manifestă față de fata care-i salvează viața. Primul zbor peste Alpi al lui Chavez e marcat în viața lui G. de seducția lui Leonie.

N-am putut să trec pur și simplu prin toate astea într-o lectură ușoară. Împletirea asta de personal și impersonal m-a pus pe gânduri și am avut momente în care m-a trimis la documentare: ce-i aia „i fatti di maggio” sau ce-i cu Chavez – a, uite, a fost pe bune primul aviator care a reușit să zboare peste Alpi, curaj care i-a și adus sfârșitul la numai 23 de ani. Multe dintre post-it-uri au legătură cu astfel de descoperiri.

Altele, și mai multe, sunt puse pe idei care mi-au întrerupt lectura. Mă trezeam că stătusem minute bune în gândurile mele declanșate de câte-o frază. Așa am pățit să ratez de două ori să cobor din autobuz la stația potrivită și de cel puțin trei ori să urc în autobuz, pur și simplu pentru că n-am observat că venise. Stăteam peste tot cu cartea deschisă, creionul în gură, să-l am la îndemnă, că-mi dădusem seama că am nevoie de el des (Da, eu sunt genul care face notițe pe carte. Discret, dar le fac și-mi place să le redescopăr peste timp.) și cu post-it-urile în buzunar.

„Îi privesc degetele ca și cum aș fi gata să locuiesc în fiecare dintre ele, ca și cum aș putea deveni conținutul formelor degetelor ei. Eu și falangele ei. Absurd. Pe de altă parte, ce este absurdul? Doar o clipă de nepotrivire între două sisteme de gândire diferite.”

Despre introspecțiile astea povesteam și la book club – despre felul în care Berger pune în câte o astfel de frază un gând cu atâtea valențe încât am putea lua un fragment dintr-ăsta și l-am putea discuta câteva ore probabil, ieșind din contextul cărții și navigând așa, aiurea, pe unde ne poartă ideile și interpretarea personală.

Și pentru că am putut simți treaba asta în cartea în limba română, îi mai spun o dată Ioanei Văcărescu – traducătoarea romanului – că a făcut o treabă mi-nu-na-tă cu textul ăsta. Mi se pare fantastic să reușești în traducere să păstrezi atâtea valențe și chei de interpretare ca în original, să-i dai posibilitatea cititorului să le întrezărească și să aleagă ce i se potrivește cel mai bine. Îți mulțumesc, Ioana!

Sigur, nu pot să trec peste cel mai savuros scurtcircuit, cine mai știe al câtelea și-oricum le-am amestecat deja ordinea. Tot în autobuz, n-aveam cum altfel. Am ajuns la pagina 161 unde Ioana – ne-a povestit tot la club – a listat din bogăția vocabularului oficial, plus regional și de jargoane sinonime din zona anatomică. Am înclinat nițel cartea, cât să nu ajungă pe ea ochi de curioși și-am citit mai departe așteptând cu un pic de nerăbdare să dau pagina. Și când să răsuflu ușurată, dau pagina și… Hai că p-asta n-o dau spoiler. Te las să descoperi tu. Eu, în mijlocul călătorilor, am râs cu voce tare de surpriza mea și-am ales să citesc mai departe, chiar dacă, cel mai probabil, îmi reușise fix contrariul a ceea ce voiam – să atrag atenția.

Oricum, trebuie să recunosc că eram curioasă cum scrie un pictor și critic de artă scene descriptive – de orice fel, nu musai senzuale – și concluzia mea e că reușește să surprindă prin alăturările făcute, prin schimbări de context sau cele temporale.

G., ca personaj, mi s-a părut cumva misterios, aproape hipnotic de-a lungul romanului în sensul că nu-și dezvăluie direct natura interioară, ci e mai degrabă construit din contexte și prin ochii celorlalte personaje: bărbații majoritatea îl displac sau chiar îl urăsc, iar femeile sunt fascinate de el în ciuda instinctului care le-ar spune să se întoarcă și să fugă.

Era cât pe ce să uit de unul dintre cele mai surprinzătoare aspecte ale scriiturii lui Berger – felul în care intervine în poveste ca autor și vorbește cu cititorul, ori cu personajele. La fel ca alegerea de a da explicații despre judecățile emise asupra personajelor, despre acțiunile lor. Și astea, la fel ca lipsa liniei de dialog, m-aș fi așteptat să mă deranjeze – că învățăm la școală niște convenții, niște Dos & DON’Ts pe care el vine și le mătură de pe masa de scris – dar nu m-au încurcat. Am ridicat o sprânceană, am zâmbit și-am căutat mai departe conexiuni, iar la final am decis că alegerile astea au făcut parte din farmecul construcției și, cine știe, poate o să le testez și eu în vreun wannabe text când îmi adun încrederea de scriitor aspirant.

 

G.

G.

De JOHN BERGER

(0 ratings)

ADAUGĂ LA