Învățare

“Nu ești vreo tinichea, care lucește numai la lumină. Orice ai deveni, în orice te-ai transforma, ai fost mereu acea persoană. A fost mereu înăuntrul tău. Nu la Cambridge. În tine. Tu ești de aur. Și dacă te întorci la BYU sau chiar la muntele de unde ai venit, n-o să fii altcineva. Poate că alții te vor privi altfel, poate chiar și tu te vei privi altfel – chiar și aurul pare mat dacă lumina nu e bună -, dar abia asta e înșelăciunea. Și așa a fost întotdeauna.”

Când eram mică, prea mică ca să merg la școală, m-am postat țâfnoasă în fața părinților mei și am început să-i cert pentru că toți copiii merg la școală, mai puțin eu. De ce ei mergeau și eu nu? De ce mă țineau acasă? De ce pe mine nu mă duseseră nici la grădiniță? Se pare că am fost mereu sensibilă la Învățare (😁), iar cartea asta autobiografică a Tarei Westover mi-a reamintit că sunt așa de multe amestecate în cuvântul ăsta și că totul e așa de personal, încât, oricum o dai, nu este numai despre școală și diplome. E despre tine, în orice moment din viața ta, dar la drum pleci oricum cu fundația clădită acasă. Partea care îți revine ție este aceea de a te construi mai departe singur.

“Este ciudat câtă putere asupra ta le acorzi celor pe care îi iubești.”

Învățarea a fost un proces eliberator pentru Tara Westover, care a crescut într-o familie de mormoni complet ruptă de realitate și de educație, în toate formele ei. În umbra muntelui Buck’s Peak din Idaho, familia asta atipică era ghidată de un tată care credea că Illuminati conduc lumea. Ba mai mult, acestui tată îi vorbea un Dumnezeu care îi prevestea sfârșitul lumii, motiv pentru care făceau provizii de mâncare, combustibil, arme și muniție pentru zilele de apoi. Și tot pentru că erau “aleși”, frații mai mari ai Tarei și-au crăpat capul, și-au pierdut ochi și degete ori s-au deformat după ce au suferit arsuri, în timp ce munceau alături de tatăl lor valorificând deșeuri, iar vindecarea venea tot cu voia lui Dumnezeu, prin tincturile și uleiurile esențiale pe care le făcea mama lor.

Episoadele în care Tara a fost terorizată și agresată de unul dintre frații ei mai mari, Shawn, m-au făcut să-mi doresc și mai tare să plece odată de acasă. Dar Tara a avut parte și de frați buni. De-asta n-am putut să nu mă gândesc cum și binele și răul au învățat-o în egală măsură. Mi-a plăcut tare de tot legătura pe care a avut-o cu fratele ei, Tyler, din clipa în care s-a născut și momentul care a declanșat în ea ideea că ar fi mai mult, dincolo de ce știa. Muzica a a ajuns pe notele potrivite la ea, pentru că atunci când Tyler i-a pus pentru prima oară un CD cu un aranjament coral, Tara a recunoscut imnul pe care îl cântaseră și la biserică, dar asta era altceva. Ceva care avea de-a face cu studiul, disciplina și cooperarea.

La șaptesprezece ani, Tara a intrat pentru prima oară într-o sală de clasă, fără să știe ce este Holocaustul, Al Doilea Război Mondial, mișcarea pentru drepturile civile sau sclavia. Și ajunge să aibă un doctorat la Cambridge și o bursă la Harvard, dar și să-și piardă familia ca să se câștige pe ea. (deși a încercat în toate felurile să găsească calea de a ajunge la ei).

Oricât de mult aș vrea să redau tot ce m-a făcut cartea asta să simt, știu că nu am cum. Povestea Tarei este cu siguranță impresionantă pentru că s-a întâmplat pe bune, în primul rand, dar și pentru că a reușit big time, în ciuda mediului din care provenea. M-a revoltat, m-a emoționat, m-a inspirat și m-a făcut să simt că sunt puține momentele în care vezi totul clar, pentru că drumul e adesea anevoios până reușești să aprinzi în tine sensul. Cunoașterea progresivă îți dă mereu o altă formă, dar așa cum scrie și Tara, e lucru mare să-ți recunoști slăbiciunea și neputința și să crezi în tine în ciuda amândurora, la fel de important cum e să să trăiești în mintea ta, nu într-a altuia. Mi-a plăcut tare de tot cartea asta!

“A nu fi sigur, dar a refuza să cedezi în fața celor care pretind că sunt siguri era un privilegiu pe care nu mi-l îngăduisem niciodată. Viața îmi era povestită de alții. Vocile lor erau puternice, empatice, absolute. Nu mă gândisem niciodată că vocea mea putea fi la fel de puternică ca a lor.”