Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani şi ¼

„Persoanele în vârstă produc mai puțină adrenalină și dopamină, substanțele responsabile de fluturii din stomac și de palpitații. Însă îndrăgostirea nu depinde de cantitatea totală de hormoni pe care o produce corpul, ci de creșterea relativă a acesteia. Iar la bătrâni poate fi la fel de pronunțată ca la tineri. Așa scrie în ziar. Deci ăsta e motivul pentru care, atunci când sunt aproape de Eefje, încep întotdeauna să mă pierd și să mă bâlbâi puțin.”

 

Cartea asta te păcălește

 

E lejeră la citit, are un ton ușurel, încărcat de ironie și autoironie, cronologia e clară, e un jurnal, iar personajele sunt simpatice. Dar nu e o carte așa ușoară cum pare.

 

Hendrik Groen locuiește într-un cămin de bătrâni din Olanda și e exasperat de clișeele pe care societatea le lipește peste bătrânețe și pe care colocatarii lui se mulțumesc să și le asume cu o resemnare împăcată.

 

E hotărât să nu devină, la rândul lui, moșneagul bodogănitor, nepăsător, veșnic nemulțumit, dar docil, în fond, la a fi manevrat de către adulții responsabili de el ca un copil incapabil să discearnă ce e sănătos sau adecvat pentru sine.

 

Așa că se aliază cu prietenii lui într-o mișcare de frondă la adresa personalului administrativ, a celorlalți locatari, a prejudecății încetățenite despre cum e adecvat să-și trăiască viața și despre ce așteptări să mai aibă la vârsta lui.

 

Hendrik, Evert, Eefjie, Graeme, Grietje, Edward și apoi Ria și Antoine înființează grupul „Bătrân, dar nu mort”

 

Organizează pe rând excursii și escapade în afara căminului, petreceri și serate, vizite și șuete.

 

Directoarea căminului strâmbă din nas: bătrânii aceștia sunt incomozi, nu respectă regulile stricte ale instituției, dau semne de independență, de parcă ar fi stăpâni pe propria lor viață, atâta câtă le-a mai rămas. Să ai grijă de niște bătrâni care fac ce au chef e incomod, presupune riscuri și cheltuieli suplimentare, parcă o și vezi dând ochii peste cap, oare de ce nu pricep să stea cuminți și să fie mulțumiți și recunoscători pentru eforturile care se fac pentru ei.

 

Nici ceilalți locatari nu par prea încântați: ar vrea să se lipească de grup, de parcă grupul în sine vine cu garanția unei vieți mai interesante. Pentru că nu sunt dispuși să își ia viața în propriile mâini, preferă să bârfească grupul care a decis să o facă.

 

Între timp, lumea din afara căminului își vede mai departe de viață: partidul 50PLUS trepidează pe scena politică olandeză, numărul de pensionari crește, se fac rapoarte de cheltuieli cu îngrijirile pentru vârstnici, previziuni și estimări. Afli despre ele pe tot parcursul cărții, în inserțiile cu știri și statistici care îți dau imaginea ușor absurdă a unei lumi în care populația vârstnică devine tot mai numeroasă, însă în care deciziile privind felul în care e adecvat să trăiască populația vârstnică le iau cei care nu au ajuns încă acolo.

 

Grupul „Bătrân, dar nu mort” își vede de viață cu hotărâre

 

Moartea merge braț la braț cu fiecare dintre cei opt prieteni și ei știu asta foarte bine. Toată lumea știe asta. Însă, cât timp de celălalt braț stă încă viața, ei sunt deciși să o trăiască, în loc să aștepte să se plictisească viața de ei.

 

Nu e nimic ridicol în neputințele lor, nu e nimic indecent în felul în care corpurile lor pierd teren și ar fi bine să nu fie nimic înduioșător în iubirile și bucuriile lor. Ar fi bine să vedem curajul, determinarea și triumful în felul în care își acceptă și vârsta, și corpul, și moartea, și viața. Ar fi bine să vedem eroismul și frumusețea infinită din ei, nu de alta, dar știm bine că toți ne dorim să trăim suficient cât să ajungem să fim bătrâni, deși ne e așa de frică de bătrânețe că am face aproape orice ca să uităm că există.

Cartea asta m-a făcut să-mi aduc aminte că ne raportăm la copiii și bătrânii noștri ca la niște creaturi separate de noi înșine

 

Copiii și bătrânii ne sunt poveri, nu persoane. Pe copii îi așteptăm să crească, pe bătrâni îi așteptăm să moară. Între timp, ne măsurăm meritul după răbdarea cu care „ne facem datoria” de părinți și copii: facem ce e de făcut, concepem reguli, croim consecințe, punem mâncarea pe masă, hainele, medicamentele, entertainment-ul, îi scoatem în oraș, îi cărăm după noi, acolo unde credem noi că e bine ca ei să fie. De multe ori uităm să-i întrebăm: „dar tu ce ai vrea să faci azi?”.

 

Pentru că ei nu sunt persoane.

 

Pe adulții din viața noastră, soți, soții, prieteni și rude îi ajutăm așa cum au ei nevoie. Pe copii și bătrâni îi ajutăm mereu doar așa cum credem noi că au nevoie:

 

„Personalul tratează conflictele ca niște educatoare care au grijă să mențină pacea și liniștea printre cei mici.”

 

Lumea pe care o percepem și trăim se împarte în copii, bătrâni și adulți. Nu e de mirare că ne e așa de frică să alunecăm dintr-o categorie în alta.

 

Și poate n-ar mai fi așa de înspăimântător dacă am învăța să acceptăm în adultul din noi și copilul, și seniorul. Suntem persoane de când ne naștem până când ne încheiem viețile. Pe dinăuntru, nu ne e clar unde se termină, dacă se termină vreodată copilul. Iar seniorul există deja.

 

Viața e miraculoasă în toate etapele ei. Să o trăim după regulile vieții, nu după ce ne imaginăm că sunt regulile bătrâneții înseamnă, de fapt, să celebrăm persoanele care suntem, fie ele copii, adulți sau seniori.

 

Nu, cartea asta nu e așa ușoară cum pare.

 

E amuzantă, lejeră, simpatică. Poți să râzi și să revii la viața ta de adult, ai de dus copilul la meditații, ai de scos bunica în parc, ai o grămadă de treabă și încă nu ești bătrân. Deși, stai puțin, când începe bătrânețea?