Oameni de porumb

”(…) noi suntem făcuți din porumb și dacă facem negoț din ceea ce suntem făcuți, din carnea noastră, doar aparența se schimbă, da’ dacă vorbim de substanțe, un copil e tot carne, la fel ca un lan de porumb. Legea de altădată îi dădea voie tatălui să-și mănânce copilul dacă se întâmpla să fie asediați, dar niciodată nu i-a dat voie să-l ucidă ca să vândă carnea. Unu’ dintre lucrurile întunecate e faptul că ne putem alimenta cu porumb, care e carne din carnea noastră, cu știuleți, care ni-s copiii noștri; însă totu’ va sfârși sărăcăcios și pârjolit de soare, de vânt, de vâlvătăi, dacă semănatul porumbului pentru negoț va continua, ca și cum n-ar fi sfânt, cel mai sfânt”.

În 1923 Miguel Ángel Asturias avea 24 de ani, terminase cu brio Facultatea de Drept, își obținuse diploma și se mutase la Paris, ca să studieze etnologia la Sorbona.

În 1924 André Breton publica ”Manifestul suprarealist” într-un Paris mustind de revoluții intelectuale a căror efervescență o întrețineau pasional șicanele dintre cele două grupări care se băteau pe teritoriul nou al suprarealismului.

Miguel Ángel Asturias a stat zece ani la Paris. A devenit parte din zeitgeist, acolo și-a adunat, triat și rafinat ingredientele lui guatemaleze și le-a copt în cuptorul suprarealismului.

S-a întors acasă cu o rețetă de tamales care ar fi adus ceva stele Michelin în zilele noastre. De fapt, i-a și adus, nu chiar în 1930, când a publicat ”Leyendas de Guatemala”, nici în 1946, când a publicat ”El señor Presidente”, cel pe care, de fapt îl terminase de copt în 1933, nici în 1949, când a publicat ”Hombres de maiz”, cea care e considerată opera lui fundamentală, deși cea mai ermetică dintre toate. În 1967, însă, Miguel Ángel Asturias a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

A rămas cu reputația de a fi contribuit în mod esențial la pregătirea terenului pentru Boomul Latino-American și pentru realismul magic cu care avea să fie impregnată literatura sud-americană a acelor ani.

”Oameni de porumb” a rămas, în continuare, cu eticheta de operă criptică, dificil de abordat, dificil de citit, în ciuda consensului general privind inovația de limbaj și stil.

Am aflat toate astea după ce m-am apucat de citit cartea, frapată de transa în care m-a făcut să intru scriitura curgătoare, cu iz de poezie și de felul în care am realizat că mă poartă ea pe mine, mă deconectează de dimensiunea rațională cu care, în mod obișnuit, merg printr-o poveste, urmărind cu gândul firele ei narative, personajele, felul cum se dezvoltă și evoluează ele.

E ușor de simțit realismul magic, încă de la primele cuvinte se face declicul, capeți senzația aceea pe care orice cititor care a luat contact cu realismul magic prin Gabriel Garcia Marquez o încearcă imediat, te duce gândul acolo instantaneu.

Dar simți mai mult de atât, simți și ceva esențial diferit.

Cred că e twistul suprarealismului magic. Și nu mi se pare de mirare că încă e considerată cartea asta prea puțin înțeleasă.

În fond, André Breton definește suprarealismul în primul dintre manifestele lui drept ”dictarea gândirii în absența oricărui control exercitat de rațiune” și știm acum, post suprarealism, după ce am fost martori la manifestările sale diverse în toate artele, că vorbim despre sondarea inconștientului, despre răbufnirea lui spontană în pojghița conștientă, despre vis și despre o zonă de intersecție în care nu mai primează nici raționalul, nici iraționalul ca principii ordonatoare, pentru că nu e nevoie, ele pot conviețui într-o manieră surprinzătoare.

Sigur, dacă încerci să citești o carte ca ”Oameni de porumb” din zona rațională, căutând cu obstinație o logică ordonată, care să aranjeze toate piesele într-un puzzle în care fiecare bucățică are locul ei precis și toate la un loc dau o imagine coerentă și conformă unui fir narativ liniar sau ordonat, n-o să îți iasă, o să fie greu de urmărit, priceput și, în cele din urmă, integrat.

Însă dacă te lași purtat de cadența cuvintelor, lectura devine repede o transă care te duce cu ea, o experiență senzorială și cu sens.

Sigur, e, până la urmă, o poveste pe care poți să o rezumi simplist: e despre felul în care două culturi, cea băștinașă, mayașă și cea a colonizatorilor spanioli se ciocnesc. Nu rezultă din asta două culturi ciobite, care se năruie risipite. Ciocnirea e atât de puternică încât cele două forțe se amestecă, se contaminează și ce iese din asta e o cultură nouă, hibridă, miturile mayașe se grefează pe catolicismul preotului misionar, iar practicile agricole europene se înfig în miezul spiritualității mayașe.

Însă dincolo de tema ei evidentă, dincolo de personajele construite în fiecare din cele șase capitole, dincolo de poveste în sine, ceea ce face din cartea asta o experiență aparte este senzația pe care o construiește în tine și felul în care din cuvinte citite în gând, nu dansate în jurul vreunui foc ritualic, nu scandate împărțind vreo pipă de vreun soi exotic, nu înfipte în tine sacadat de vreo tobă șamanică, ci construite în gândul tău tăcut de cititor pe vreo canapea te transportă brusc, instantaneu în starea aceea pe care o asociezi cu transa.

Nimic nu mai e clar, nici un drum nu mai e drept, aluneci din realitate în magic, nu e nici o graniță, nimic care să te avertizeze, pur și simplu bântui de aici, acolo, prin timpuri, prin spații și te însoțesc oameni, vrăjitori licurici și nahuali, dublurile oamenilor din lumea animală.

După ce o termini rămâi cu gustul ei împrăștiat prin toate celulele.

Cred că unele soiuri de poezie mai au abilitatea asta hipnotică și, de altfel, îți vine să revii la pasaje din carte așa cum revii la poezie, ca să treci iar prin catharsisul ăsta, de fiecare dată la fel de intens.

Și, de fapt, cu asta trebuia să încep, cu incantația care deschide romanul și te absoarbe brusc și categoric în interiorul lui, în ciuda faptului că-ți imaginai despre tine că ești o persoană cu picioarele pe pământ, incapabilă de transe de orice fel:

”– Gaspar Ilóm îngăduie ca pământului din Ilom să-i fie răpit visul din ochi.

– Gaspar Ilóm îngăduie ca pământului din Ilom să-i fie lovite pleoapele cu securea…

– Gaspar Ilóm îngăduie ca pământului din Ilom să-i fie pârjolit desișul genelor cu arșița lunii de culoarea furnicii bătrâne…”