RECENZIE

Ophanim

Ioana Bostan a oferit

03-aprilie-2023



„Am râs amărui, un râs care mi-a umplut camera de miros și de gust de migdale, și mi-am dat seama că n-are rost să mai încerc să dorm, eram prea surescitat, mi se amestecau în cap și-n corp sunete, imagini și arome care m-au făcut să mă simt ca și cum îmi trăiam viața din afara mea. Mi se întâmplă asta destul de des, dar nebunia a pornit tot de la mine, din căutările mele de a mă suporta cu acest auz teribil cu care m-am născut și cu care exist de-atâta vreme. După ce-am învățat să dorm, în copilărie, a mai trecut destul timp până am reușit să inventez un fel de surdină cu care să m-acopăr atunci când sunetele lumii mă rup în bucăți mari sau în bucăți mici.”

 

O postare recentă a Anei Barton m-a făcut să zâmbesc și mi-a amintit cum e să iubești mult orice iubești, dar și să înveți cum să pășești din nou, fără să uiți. Era vorba despre o pereche de cizme bordeaux, cu o inimă încastrată în talpă, la care a renunțat abia atunci când ele „s-au frânt”. Imaginea asta mi-a fost dragă ca perechea mea de ghete frânte, de aceeași culoare, cărora din nostalgie încă nu le-am dat drumul. Nu e ca și cum le iubesc ca pe ochii din cap, dar sunt o poveste frumoasă de drum.

 

Iubește apăsat

Așa-s poveștile scrise de Ana Barton, însuflețite și duioase, pline de emoție, cu inima-n talpă. Am pornit la drum cu lectura celui mai recent roman al ei, publicat în 2022 la Editura TREI. Povestea te prinde încă din copertă, care mustește de culoare, de viață și simboluri. Marca personală a semnăturii autoarei cu care ne-a obișnuit deja de vreo trei cărți, împreună cu titlul sunt caligrafiate de artista Anca Ciuciulin.

Am pătruns fără timp de dezmeticire în mărturisirile naratorului-personaj și amintirile de copil, despre somnul și nesomnul său. N-am simțit la primele paragrafe nevoia de identificare a timpului, m-am lăsat purtată de curiozitate și curgerea cuvintelor. Părea o copilărie universală, dincolo de spațiu și de asemănări.

Ana Barton scrie cu duioșie și cu cuvinte care te poartă dincolo de tine, te introduce treptat în viețile personajelor. Numele personajului principal m-a dus cu gândul la lumea lui Vodolazkin, mai că mă așteptam ca Laur să le dea binețe eroinelor. Referința ironică de la începutul romanului despre botezul lui Ophanim explică alegerea numelui atunci când mama băiatului îi „predică” preotului cu un aer doct și înțepător proveniența ophanimului. Am dat iama în DEX și pe Wikipedia să aflu și să văd cum arată entitatea asta celestă. Reprezentată ca o roată cu mulți ochi, face parte din primul rând al ierahiei cerești. Nici vorbă de aripi, norișori sau aure. Cu ochii-n patru, am crezut apoi că e un început de distopie.

Foto credit: mythologyexplained.com

Iubește mamiferic

Pagină cu pagină, am descoperit povestea deloc distopică, ci de actualitate a unei familii, cu un băiat crescut de două femei, mama, Zamfira și bunica maternă, Ana. Personajul principal, un muzeograf în vârstă de 50 de ani, ne povestește despre viața lui.

Mamana (Mama Ana), bunica, e o femeie înțeleaptă și puternică, cea care l-a ținut pe Ophanim în viață cu poveștile în timpul convalescenței și a avut un aport esențial în creșterea lui. Ophanim sau Intrieș cum îl numea bunica pe când era copil pentru că avea darul să-și bage nasul și urechea peste tot ne mărturisește cu umor că Mamana îl „iubea canibalicește”, când îl alinta cu „mânca-l-ar mama pe el”.

Zamfira, numită și Fira, iar din greșeala unui copil numele ei a devenit Mamifera, e mama care-și crește singură băiatul, mama-elicopter obsedată să-i fie bine puiului ei. Între noi fie vorba, nu suntem noi, cam toate mamele un pic ultra protectoare?

Cu toate astea, Zamfira m-a intrigat. O femeie frumoasă, profesoară, cultă, cu mult umor și dezinvoltură, fire colerică, dar iubitoare, alege să-și crească de una singură băiatul. Bărbatul pe care-l iubise nu fusese prea sigur pe el în tinerețe și nici pe relația lor, așa că Fira l-a ținut secret pe băiat. M-am cam zburlit la ea la treaba asta. Orice copil are dreptul să își cunoască tatăl și să crească pe cât posibil cu apropierea lui. Dar alegerea ei e firească și omenească și personajul nu mi-e mai puțin drag. Fira e o femeie mișto, iar spre a doua parte a vieții își trăiește deplinul alături de Francisc, ca doi adolescenți după 70 de ani, înconjurați de pisicile lor.

 

Mamifera e un înger strașnic.”

 

Iubește cu toate simțurile

Mamifera nu e doar eroină în poveste, ci și femeia eroină din viața lui Ophanim, sau Fane, cum îl numește ea simplu. Scenele cuprind multe referiri vizuale, olfactive, tactile și mai ales sunetele pe care Ophanim le aude dincolo de percepția celorlalți – o superputere care nu-i ușurează nicicum viața, e un tip însingurat. De la Mamifera învață iubirea de oameni, de ființe și de cuvinte și despre risipa de energie prin certuri. S-ar putea spune că e o carte de parenting, dar fără recomandări și sfaturi concrete, ci de bună creștere cu simțire.

Întâlnirea lui Fane cu tatăl lui, Sever, m-a făcut să bombăn din nou.  Ce probabilitate să fie ca un om să-și cunoască tatăl după 50 de ani. Cei doi par să semene atât de mult fizic, în gesturi, chiar par să gândească la fel, încât am simțit uneori că și vocile lor se confundă în firul narativ. M-am rățoit puțin în gând și la Sever, de ce-a fugit el de-o femeie așa faină? Tot omenește e și pentru un bărbat tânăr și necopt.

Foto credit: Ioana Bostan

Iubește caligrafic

Numele personajelor au o simbolistică și sens, iar jocurile de cuvinte și cele născocite sunt marca autoarei.

Ana face din bube și mucegaiuri cuvinte noi, se joacă-n vorbe folosite rar, iar scriitura ei are melodicitate. Apa sfințită sau miruită e apă mirifică, fericirea e fericință, sentimentele „se-ncuibează” în inimile personajelor, iar tot ce Ana Barton simte că trebuie să pună în poveste îi vine „la-ndecap și la-ndemână.” Nu uită să lase și șlițul desfăcut la limbajul argotic, dă voie cuvintelor autentice și fără perdea să ajungă la ochii și urechile noastre.

M-am tot gândit pe parcursul lecturii romanului la sensul găsirii de sine, a identității, la doza potrivită de masculin și feminin din noi. Încă sub impactul lecturii eseului Virginiei Woolf a propos de cele două laturi ale noaste.

(…) în creierul bărbatului, bărbatul domină femeia, iar în creierul femeii, femeia domină bărbatul. Starea firească și confortabilă este cea în care cele două trăiesc împreună în armonie, cooperează spiritual. Doar când se produce această fuziune, mintea este pe deplin fertilizată și își folosește întreaga complexitate.”(O cameră doar a ei)

Atunci l-am văzut cu alți ochi pe bărbatul Ophanim, atins de delicatețea unei iubiri mature pentru viață și pentru femeia pe care o găsește chiar la această vârstă, Una.

Turnați cafeaua în ceașca colorată, cuibăriți-vă cu pisica pe-aproape și lăsați-vă cuprinși cu inima și urechile ciulite de povestea lui Ophanim.

Ophanim

Ophanim

De Ana Barton

(0 ratings)

ADAUGĂ LA