Prietenii noștri de la țară

,,În oraș, oamenii mureau. Unii mai mult decât alții. Virusul cutreierase pământul, dar alesese să se stabilească acolo, exact cum părinții Mashei, ai lui Senderovsky, ai lui Karen și ai lui Vinod îl aleseseră cu patru decenii în urmă ca loc în care să se salveze de reverberațiile nocturne ale lui Stalin și Hitler, de Împărțire și divizare, de durerea care radia nu din amintirea îndepărtată, ci care izvora direct din mâinile taților lor.”

Cartea lui Gary Shteyngart este ca o piesă de teatru tragico-comică prin care se perindă niște protagoniști răniți care se chinuie să-i supraviețuiască. Și nu e vorba doar despre nebunia creată de virusul care a pus stăpânire pe lume în 2020, ci și de un virus al trădării, al neputinței, al unei lumi ce poartă numele părinților care își pun amprenta de neșters asupra copiilor lor.

Romanul ,,Prietenii noștri de la țară” a fost scris în șase luni, în timpul pandemiei, și este împărțit în patru acte. Îndrăznesc să spun că Shteyngart l-a scris bine de tot pentru că scriitura este smart, ironia la ea acasă, iar personajele sunt conturate magistral. Inclusiv natura, căci ea în sine este un personaj memorabil. E o carte despre prietenie. Despre prieteni imigranți, dar și de-ai locului, de-ai Americii. Naratorul este omniscient, îi ia la puricat pe rând, îi descoase de trăiri și ți-i arată fix așa cum sunt, dincolo de aparențe.

Povestea începe cu entuziasm.

Mai exact cu personajul Alexander Senderovsky, zis Sasha, scriitorul latifundiar și oportunist care își așteaptă nerăbdător și entuziasmat din cale-afară prietenii, pe care i-a invitat în colonia lui de bungalowuri de la țară. Sasha este căsătorit cu Masha, care este medic psihiatru și au împreună o fetiță, Natasha (Nat), pe care de fapt au adoptat-o, un copil supradotat, pe care Senderovsky îl privește mai mult ca pe un studiu de caz și față de care nu își poate exprima emoțiile.

,,Senderovsky se întoarse cu spatele la ea și-și ascunse fața în pernă. Tatăl din el, Boris, nu putea tolera lacrimile. Dar lacrimile nici nu veneau, de parcă i-ar fi fost cauterizate canalele lacrimale. Niciodată nu știute cum să reacționeze la sentimentele celorlalți.”

Invitații, cinci la număr, intră in scenă pe rând, și e foarte bine că se întâmplă așa, pentru că astfel, naratorul ne dă timp să îi cunoaștem și să ne împrietenim cu ei. Primul care ajunge în colonie este Ed Kim, descris ca fiind un domn. Senderovsky îl cunoaște din vremea liceului și este unul dintre acei prieteni pe care își dorește să-i impresioneze. Nu degeaba s-a pregătit cu un portbagaj plin cu băuturi scumpe și mâncăruri alese pe sprânceană.

Următorii veniți sunt cei mai buni prieteni din liceu ai lui Senderovsky, Karen și Vinod, imigranți din Korea și India. Cu aceștia are multe în comun. Toti sunt crescuți în spiritul țărilor din care provin, și americanizați, mai mult sau mai puțin, în funcție de viața pe care și-au creat-o pe cont propriu în țara asta nouă. Este o tandrețe pe care o poți simți între aceste personaje, mai ales în contextul de boală a acestora. Vinod este cel mai beteag dintre cei trei, plămânii lui nu mai sunt ce au fost odată. Personajul ăsta este pâinea lui Dumnezeu, dar cu toate astea, este cel care o încasează cel mai dur, Senderowsky fiind cel care îl trădează, și o face urât de tot. Aici îmi place mult tensiunea pe care autorul o creează, atât de necesară în poveste. Sasha (Senderowsky) ascunde, din invidie, romanul lui Vinod, pe care acesta îl scrisese cu ani buni în urmă și despre care îi spusese că n-are cum să vadă lumina tiparului. Dar nu se oprește aici.

O prezență memorabilă în roman este cea a Actorului.

Cu A mare, da, căci așa apare scris peste tot prin carte. Este acel om celebru care se luptă constant între a fi ceea ce este și felul în care este perceput de lume. Senderovsky îl pupă constant în fund ca să obțină de la acesta confirmarea că va continua să-i ecranizeze romanul. Ai putea să spui despre Actor, încă de la primele pagini, că este un ticălos mânat doar de propriile lui interese, căzut fără voie într-un grup inferior lui. Bine, aici trebuie menționată Karen, prietena din liceu a lui Serendovski și a lui Vinod, singura pe care Actorul o vede din punct de vedere profesional mai la înălțime, pentru că a inventat o aplicație, Tröö Emotions, care a făcut-o bogată. Un fel de Cupidon care îi face pe oameni să se îndrăgostească după un algoritm. Tot ce trebuie să faci este să te uiți în ochii persoanei cu care te arunci în joc, apoi faci o poză împreună cu ea și gata, vezi dacă te-ai îndrăgostit sau nu.

Datorită sau din cauza aplicației lui Karen (din cauza se va dovedi ulterior), Actorul se îndrăgostește de Dee, studenta lui Senderovski, care este și ea scriitoare, și de care, în orice alte circumstanțe, nu s-ar fi îndrăgostit niciodată. Dee, sudista, este acel personaj nesigur, care se simte inferior grupului, dar care nu vrea să fie ignorat. Relația ei cu Actorul o propulsează mult în atenția publicului de pe social media, dar o și afundă într-un căcat din care se simte incapabilă să iasă.

Un detaliu, pus atât de bine în poveste, îl reprezintă o camionetă neagră care tot dă târcoale coloniei de bungalowuri și care îi bagă în sperieți pe coloniști, cu atât mai mult cu cât printre aceștia se numără și asiatici.

Mi-a plăcut cartea!

Are de toate: iubiri vechi și noi, prietenie, erotism, trădare, mâncare bună, datorii, umor, peisaje frumoase, dar și apocaliptice, intrigă reușită, teatru și final care te dă pe spate. Chiar am văzut un interviu de-ale lui Gary Shteyngart și m-am amuzat pentru că mi s-a părut că, fizic, arată fix așa cum mi l-am închipuit pe Senderowsky. 😊