Și tot mă ridic

„Din colibele unei istorii rușinoase

Mă ridic

Dintr-un trecut cu rădăcini dureroase

Mă ridic

Sunt un ocean negru, săltat și întins,

Mă adun și mă umflu, la orice val rezist.”

(Tot mă ridic, pag. 51)

 

Maya Angelou zicea că nu există agonie mai mare decât să porți în tine o poveste nespusă. Îi citesc poezia și mă gândesc cum i-a bătut inima în ritmul versurilor. Mă gândesc că ea nu s-a sfiit să ia de la viață. Că a avut curaj. Îmi amintesc că am mai scris despre ea și mă duc să răscolesc prin amintiri. Se leagă. Uite!

Povestea ei începe în 1928, în St. Louis, Missouri, când oamenii de culoare trăiau la marginea vieții.

”Somebody would say shazam! And I would be white, and I wouldn’t be looked at with such loathing when I walked in the white part of town. And instead of that I’d put my head up and walk through, grit my teeth. Surviving. But my God, what scars does that leave on somebody?”

Maya avea șapte ani când a fost abuzată de iubitul mamei. După nefericita întâmplare, îi povestește fratelui ei, Bailey, ce i se întâmplase. El spune mai departe, iar câteva zile mai târziu iubitul mamei este găsit mort, ceea ce pentru Maya înseamnă un singur lucru: că vocea ei l-a condamnat la moarte pe acel om. Așa că n-a mai scos un cuvânt timp de cinci ani.

”Am crezut că n-o să mai vorbesc niciodată, pentru că vocea mea putea ucide.”

Cu ajutorul unei învățătoare, Bertha Flowers, care le era și prietenă de familie, Maya îi descoperă pe marii scriitori. Îi citește pe Edgar Allan Poe și pe Charles Dickens, pe Shakespeare și pe poetele Georgia Douglas Johnson și Frances Harper. Astfel, prin citit și învățat, Maya își regăsește vocea și nu mai renunță la ea niciodată.

Spre finalul anilor ’60, fetița mută ajunge una dintre cele mai importante voci ale mișcării pentru drepturile civile. O voce care nu vorbește doar pentru ea, ci pentru milioanele de oameni care se confruntă cu discriminarea rasială.

Mă întorc la volumul de poezii și recitesc iar poemele. Sunt 32 la număr, împărțite în trei cicluri. Sunt profunde și puternice, dar curg ușor. „Și tot mă ridic” (And Still I Rise) este cel de-al treilea volum de poezie al Mayei Angelou, dar și mesajul femeii ăsteia curajoase care îți spune că poți face orice.

Din prima parte, „Atinge-mă, Viață, dar nu ușor”, rămâne cu mine o „Amintire”

„… Când ți-ai retras

sinele și magia, când

doar mirosul

dragostei tale mai zăbovește între

sânii mei, atunci, și numai

atunci, pot să-ți consum cu lăcomie

prezența.”

 

și „O femeie fenomenală”

„Femei frumoase se-ntreabă care e secretul meu.

Nu-s drăguță, nici făcută pe măsuri de fotomodel,

Iar când încep să le povestesc,

Ele cred că le-amăgesc.

Le spun,

E-n atingerea brațelor,

În lățimea coapselor,

În pasul hotărât,

În forma buzelor.

Sunt fenomenal de

Femeie.

Femeie fenomenală,

Asta sunt eu.”

 

Îmi spun că este! Maya Angelou este cu siguranță o femeie fenomenală. Simte și trăiește intens, iar felul în care vorbește despre iubirea de sine, despre propriul corp, despre siguranța cu care se poartă în lume –  priceless! O femeie-poet cum este ea nu moare niciodată.

Partea a doua, „Călătorind” mă poartă prin trecutul ei, prin suburbie, printre secrete, prin „Cântecul mamei care trăiește din ajutor de șomaj”.

„Eu mor fără oprire,

Pentru că ador să trăiesc.”

(Lecția, pag. 27 )

 

Din ultima parte, „Și tot mă ridic”, am extras versurile de la început, din poezia cu același nume. Maya Angelou vorbește în ultimul ciclu și despre alte personalități de culoare neagră, care au reușit în viață, asemenea ei: „Păi nu suntem noi tari?/Și nu suntem noi negri?”.

Mi-a plăcut mult și poezia „Despre îmbătrânire” (pag. 60)

„Când mă vezi stând liniștită

Ca un sac uitat pe etajeră

Nu te gândi că am nevoie de trăncăneala ta.

La mine sunt atentă.

Stai! Oprește-te! Nu-ți fie milă de mine!

Stai! Nu-mi trebuie compasiune!

Dacă ai, dă-mi înțelegerea ta,

Dacă n-ai, mă descurc și fără ea!”

 

Maya Angelou credea cu putere în Dumnezeu, așa că nu putea să încheie altfel, decât cu poezia „Îți mulțumesc, Doamne”, care este ca o odă închinată acestuia, în semn de recunoștință că încă îi mai bate inima.

Volumul ăsta de poezii se simte ca un suflet mare care bate puternic până la ultima pagină, dar și dincolo de ea. „Și tot mă ridic” e o poveste care nu a rămas nespusă.

Mulțumesc, Diana Geacăr, pentru traducere! ❤️