Un joc și o desfătare

„Ea se apleacă înainte cu chibritul aprins, îl introduce, și soba explodează deodată. O flacără albastră se precipită în jurul arzătorului, apoi arde cu sunet constant. În cameră nu e nici o altă lumină, iar aceasta se răsfrânge în podea. Ea se ridică din nou. Lasă chibritul ars să cadă pe masă și începe să-și aranjeze pijamaua pe grătarul sobei, răsfirând-o ca să se încălzească. Dean o ajută puțin. Mătasea – dacă mătase e – e foarte rece. Întorși de la Vox – peste drum de service-ul Citroën –, ale cărui uși de sticlă sunt acum închise, stau în picioare unul lângă altul în întunericul asurzitor. Cu un gest cald, aproape prietenesc, el își pune brațele în jurul ei. Abia dacă se cunosc. Ea acceptă fără un cuvânt, fără o mișcare, și amândoi așteaptă într-o tăcere pură, în aerul abia atins de mirosul dulceag al gazului. După o vreme, ea întoarce pijamaua pe partea cealaltă. E cu spatele la el. Dintr-o singură mișcare își trage puloverul peste cap și apoi, îndoindu-și mâna la spate în poziția aceea incomodă, își desface sutienul. El o întoarce încet cu fața.

Ea îi oprește până la urmă săruturile ca să se rezeme de perete, cu mâinile pe lângă corp.”

O miere, o fiere și-un război (titlu original)

E Franța cuplurilor cumsecade de bătrânei care iau cina în doi în portocaliul crepusculului din pahar.

Dar cartea mai are ceva vital. Vital ca moa… ca dragostea. Vital și eliberator. Cele două nu se pot despărți. Una o conține pe cealaltă, una conține sfârșitul celeilalte. Dragostea – așa cum și cartea asta o arată – e, în fibra ei carnală, virilă, dezinhibată, nădușită, nerușinată, e vitală și eliberatoare. Nu poți trece prin moarte înainte să treci prin dragoste. Al cărei final nu conține „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Ăsta nu mai e un final „de actualitate”. Dragostea care te moare nu conține finalul ăsta.

Atunci, imediat după război, Phillip Dean, un eminent student american își abandonează studiile și pornește într-o călătorie la voia întâmplării, aproape lefter, prin Europa. În Franța, șederea planificată inițial pentru două săptămâni, a luat culorile a patru anotimpuri și gustul mierii unei iubiri senzuale, dezinhibate, a mărilor și plajelor, a orășelelor și restaurantelor străbătute cu Anne-Marie. Ca și refugiații ucraineni, Autun este primul orășel în care Dean poposește. De vreme ce de retină ți se lipesc lumina albastră a cătunului, negrul fierului forjat al gardurilor, liniștea olanelor negre de mușchi, oboseala caselor înalte, nu poți întrevedea decât o poveste în care amorul carnal, frust descris (dar nu fără oarecare poezie a cărnii), curge ca mierea lichidă. Se așază când pe fața albă a feliei de pâine, când pe cea arsă prea mult de prăjitor.

Dean o întâlnește pe Anne-Marie, o tânără franțuzoaică frumoasă și nu prea inteligentă, cu care trăiește neangajat un amor total, narcotic, ca un împătimit al jocurilor de noroc. Ca și cum și-ar fi trăit toată viața. Un amor care i se lipește de carne ca gratiile unei închisori.

„–Ai prins culoarea aramei.

– Am avut o vreme superbă, spune el. Aproape în fiecare zi. Și am mâncat. Ne așezam la masă ca doi bătrânei francezi, știi? Pur și simplu ca să mâncăm. Și am făcut dragoste în fiecare noapte. Iar soarele – nici nu-ți poți închipui ce soare am avut!”

În miezul pandemiei am citit „Tot ce este”, ultimul roman al lui Salter, scris în 2013. Acum, în 2022, în plin război, am citit „Un joc și o desfătare”, al treilea roman, scris în 1967. Ambele au trasele unui anume război, ca și prima parte a vieții lui Salter. Fost pilot american, participă la peste 100 de misiuni de război în Pacific, Europa, Coreea. După doisprezece ani, părăsește armata și se dedică scrisului.

Aș putea să-l compar cu Henry Miller, dar e totuși departe de el. Aș putea încerca și cu Philip Roth, dar acesta, abia la doi ani după ce Salter publică „Un joc și o desfătare”, obține un succes fenomenal cu „Complexul lui Portnoy”. Salter merită tot atât de mult ca apa sau ca dragostea; n-o compari cu nimic: este și te inundă. Scriitură laconică, ca un haiku, succintă și ascuțită ca un colț care te pătrunde în carne; maximum de sens în cuvinte puține, propoziții scurte ca niște rânduri de poezie. Dar nu o poezie zaharisită, ci una cât se poate de bărbătească, virilă, brută și totuși rafinată în esența ei.

James Salter este pseudonimul literar, numele lui e James A. Horowitz. Își va folosi experiența din Coreea în primul său roman, The Hunters, 1956 ( Pour la gloire, în versiunea franceză), care va fi ecranizat în 1958 cu Robert Michum în distribuție.

„Tot ce este”, traducere Radu Paraschivescu.

„Un joc și o desfătare”, traducere Justina Bandol.

Ambele admirabil traduse.

PS: Dumitra Rasnoveanu este prietena comunității Reading is Cool, iar recenzia originală a cărții „Un joc și o desfătare” o găsești aici. Dumitra și își publică cronicile pe blogul ei, dumitra.net.