RECENZIE

Unul dintre noi

Ancuța Stoian a oferit

16-noiembrie-2022



„Radioul din mașină era deschis.

Discutau despre cine ar fi putut fi în spatele bombei din Oslo, atunci când un mesaj a ajuns pe telefonul tatălui.

Vă iubim mai mult decât orice pe pământ vă salutăm banoȘilara

Este un bărbat cu pistolAici vă sunăm când suntem în siguranță”

 

În timp ce tastez cuvintele astea, un bărbat norvegian pe nume Anders Breivik își execută sentința de 21 de ani pentru că a omorât în 2011, prin două acte teroriste, 77 de oameni, 69 dintre ei adolescenți pe care i-a executat.

Asne Seierstad este o jurnalistă norvegiană care a fost trimisă de redactorul șef de la Newsweek să scrie un articol despre procesul în care omul de mai sus urma să fie judecat. Nu s-a putut opri la un articol și, după încheierea procesului, a scris o carte despre evenimentul pe care  autorul lui l-a numit “cel mai sofisticat și spectaculos atentat din Europa de la cel de-al doilea Război Mondial încoace.

O carte greu de dus

Mi-a fost greu să citesc cartea asta, dar mi-a fost mai greu să mă opresc. Mi-a plăcut la nebunie. Autoarea s-a folosit de experiența ei de jurnalistă și a făcut o documentare impresionantă. Știam despre ce urma să citesc, dar nu mă așteptam sub nicio formă să primesc atât de mult context.

Am citit despre copilăria grea pe care mama criminalului a dus-o, am citit în amănunt despre copilăria lui. Și m-am frustrat vis-a-vis de ignoranța oamenilor din apropierea acelei familii disfuncționale care-și punea în pericol copiii. M-am certat în mintea mea cu mama lui și nu am reușit să ne împăcăm până la finalul cărții deloc.

Dar autoarea nu s-a oprit aici, mi-a dat context și pentru spațiul politic și social al Norvegiei din acea perioadă. Și a făcut-o într-un mod simplu și clar, dar cu suficiente detalii să pot înțelege.

Fiecare victimă are un nume și o poveste

Extrem de impresionante au fost capitolele despre victime. Una este să auzi că au murit 77 de oameni, și cu totul altceva este să știi că a murit Simon, vedeta echipei de fotbal. Sau că a murit Bano, adolescenta care-și dorea să se integreze, care se simțea acasă în Norvegia, dar totuși un outsider, pentru că era, de fapt, o refugiată. Sau Andres, sau Viljar.

Una e să știi că au murit 77 de oameni și alta e să le cunoști numele și poveștile.

Asne, autoarea a continuat și, după ce am aflat cine sunt oamenii ale căror vieți s-au schimbat sau s-au curmat pe 22 iulie, ne-a dus pas cu pas, minut cu minut și a reconstituit în timp aproape real acea nenorocită de zi. Am auzit țipetele copiilor, le-am mirosit frica, le-am simțit groaza părinților, neputința, disperarea și apoi speranța, resemnarea, vinovăția.

Ar fi putut fi evitată tragedia?

Nu a fost nici asta suficient, deși a fost mult, crede-mă, a fost mult și greu de dus și, în paralel cu minutele de teroare de pe insulă, Asne a reconstituit și acțiunile autorităților, de la paznicul care a observat duba parcată necorespunzător în fața Ministerului de Justiție, până la echipa de polițști care a condus primul interogatoriu. Pe cât de bine a mers planul teroristului, pe atât de prost s-au organizat autoritățile norvegiene. A fost un șir întreg de decizii neinspirate și de situații dificile cu care s-au confruntat.  Mie mi-a rămas gândul la primul apel către linia de urgențe pe care un trecător l-a făcut imediat după explozie. I s-a părut ciudat cum un polițist cu o armă în mână pleacă în viteză dinspre minister și se urcă într-o dubă. Așa că a reținut numărul de înmatriculare și a sunat la urgențe. Dar apelul lui nu a fost băgat în seama, a fost considerat neimportant. Dacă cineva atunci ar fi acordat 10 secunde în plus analizei acelui apel, poate teroristul ar fi fost oprit înainte de a ajunge pe Utoya, insula plină de copii.

Sala de judecată ca o scenă

Au urmat paginile dedicate procesului. Când le-am citit, m-am surprins ridicându-mă de pe canapea indignată de atâta political correctness din sala aia de judecată. Am intrat în pielea părinților victimelor care au fost nevoiți să stea cu spatele drept și buzele strânse, ascultându-l pe criminalul copiilor lor justificându-și acțiunile cu înfumurare.

La final autoarea ne arată cum sunt acum viețile supraviețuitorilor, viețile părinților victimelor și cum este viața criminalului în detenție. Primii se luptă să se adapteze cu vinovăția supraviețuitorului, de ce ei trăiesc și ceilalți nu, și cu durerile fizice produse de răni, sau invalidități, membre lipsă sau ochi de sticlă. Părinții victimelor se târăsc prin viață și retrăiesc din nou și din nou acea zi mistuiți de durere și de dor. Și criminalul duce o viață GREA în detenție și face plângeri scrise către autorități pentru că gardienii îi încurcă puloverele și îi aduc să poarte în celulă haine Lacoste, și el le consideră a fi prea prețioase pentru a fi purtate în închisoare. Se plânge că sunetul televizorului nu este bun, se plânge că este nevoit să treacă prin percheziție de câte ori vrea să meargă să folosească un computer, se plânge că e cam frig.

Toți ar trebui să citim cartea asta

Asne Seierstad mi s-a părut genială. Nimic din ce am citit nu mi s-a părut prea mult. Nimic nu mi s-a părut forțat sau adăugat în carte doar pentru a crea efectul de senzațional.

Cartea este impresionantă atât prin felul în care este construită, cât și prin poveste și, bineînțeles, prin faptul că este adevărată.

A făcut performanță în a face rău

Cel mai mare impact asupra mea l-a avut perioada în care agresorul și-a făcut planul. Pentru că ceea ce s-a întâmplat în ziua de 22 iulie 2011 în Norvegia, nu a fost o întâmplare, a fost rezultatul unei munci scrupuloase. Omul ăsta bolnav, din punctul meu de vedere, a stat timp de aproape 2 ani și a calculat fiecare minut, fiecare pas, fiecare mișcare. A construit o bombă din tone de îngrășământ, a fiert acid sulfuric, a luat suplimente alimentare puternice ca să facă față efortului fizic, a mers la poligon și a învățat să tragă cu arma. Și, pe lângă faptul că a avut acest plan concret și minuțios, l-a și notat. A notat tot, moment cu moment, pas cu pas, risc cu risc.  A premeditat și a trudit pentru fiecare viață pe care a luat-o, pentru fiecare rană pe care a produs-o. A făcut performanță în a face rău.

Unul dintre cele mai dezbătute aspecte în timpul procesului a fost analiza psihologică la care a fost supus. Este bolnav psihic și trebuie tratat? Sau este un criminal care știe exact ce a făcut, deși nu arată niciun pic de remușcare, vină sau părere de rău și trebuie judecat penal?

Am citit cu mare atenție și, oricât de greu ți-ar fi să mă crezi, să știi că am înțeles de ce a făcut ce a făcut. Am înțeles ce și cum a gândit, i-am înțeles mintea, i-am înțeles perspectiva bolnavă și stricată și total deformată. Justificările lui au fost integral de natură politică. El s-a autoproclamat un cavaler, un salvator al Europei în fața invaziei produse de asiatici și africani. Se temea de cultura islamică pe care o considera integral agresivă, se temea și respingea ideea ca în propria lui țară să facă parte dintr-o minoritate. Studiile, la momentul în care evenimentele din carte aveau loc, spuneau că 40% dintre nou născuți nu aveau origine norvegiană și asta îi repugna. Îl îngrozea multiculturalismul, feminismul, reforma bisericească și pierderea creștinismului și a culturii norvegiene. Nu spun că îi sunt justificate aceste temeri, nu spun că-l aprob cu ceva, spun doar că am reușit, grație autoarei, să înțeleg un pic ceea ce e de neînțeles.

Unul dintre noi

Pe lângă radiografia pe care a făcut-o evenimentelor din 22 iulie 2011, cartea te obligă să deschizi naibii ochii și să vezi că oricare om de lângă tine poate să fie în următoarele momente o victimă sau se poate transforma într-un criminal.

Simt că nu pot sublinia suficient de mult cât de mare e recomandarea mea în privința acestei cărți. Sunt norocoasă că am oameni pe lângă mine care să-mi recomande cărți care mă scot din zona de confort și mă felicit pentru că îi ascult. Citește cartea asta, o găsești la Editura Art.

Unul dintre noi

Unul dintre noi

De Asne Seierstad

(0 ratings)

ADAUGĂ LA