Florin-Răzvan Mihai: ,,Vrem ca cititorii să ne citească volumele de istorie în metrou, în autobuz, oriunde pot”

Corina Răduță

,,Căutăm autori care știu să spună povești, povești frumoase, din istorie, despre istorie, despre personaje istorice, despre viață cotidiană”

Mă uit cu fascinație la oamenii care vorbesc despre istorie ca și cum ar avea un sufleur după ureche care le-ar recita datele din manual. Așa obișnuiam să-mi închipui, nu puteam să concep că ar putea altfel să țină minte atâtea informații. Pentru că mie așa mi-a fost prezentată istoria în școală.

Am avut, însă, noroc de oameni faini, apropiați – mai târziu, mult după școală – iubitori, chiar pasionați de istorie care m-au făcut să înțeleg cum stă treaba, de fapt. Cum că istoria e poveste făcută din întâmplări ale unor oameni, ca noi, care au pățit și-au decis, și-au asumat, s-au răvrătit sau nu, care au iubit, au trădat, au avut principii, i-au ajutat pe alții, au avut o familie, o lume.

Încă mă uit cu fascinație la oamenii care au înțeles asta mai repede și știu să se uite la trecut în felul ăsta. Florin e unul dintre ei. A descoperit de mic pasiunea pentru istorie și și-a urmat chemarea, iar acum coordonează colecția de istorie de autori români la Editura Corint.

Am stat de vorbă cu el și l-am tras de limbă pentru noi toți despre cum reușește el să aducă mai aproape de noi cărțile altfel ale istoriei, despre preferințele cititorilor și misiunea lui ca editor și coordonator de colecție, despre bucuria de a vedea că tot mai mulți adolescenți au deschidere spre acest gen și despre multe altele.


Corina Răduță:

Eu vreau să-ți fac întâi și o confesiune. Partea asta de istorie mi s-a părut mereu cu lacăt, așa. N-am avut profesori care să-mi deschidă pofta de istorie. Mi s-a părut foarte interesantă și am ascultat cu foarte mare fascinație oamenii care știu să povestească, să lege informația. E doar problema mea?

Florin-Răzvan Mihai:

Tu spuneai, înainte să începem înregistrarea, că profesorii nu știu întotdeauna să atragă elevii, nu au toți harul acela pe care ar trebui să îl aibă când vorbesc despre istorie și o prezintă ca pe o mare istorie, a marilor personalități, a marilor evenimente, o istorie despre războaie, despre țări foarte importante, uitând de fapt că totul este istorie, de la țăranul anonim, la soldatul necunoscut de pe front, iubirea, tot ce este specific omului este de fapt istorie. Asta este istoria. A existat întotdeauna interesul aceasta pentru istorie din partea unui anumit segment de cititori. Este un interes statornic, sigur, acum poate mai puțin manifest, dar să știți că sunt mulți cititori interesați de tot ce înseamnă istorie, istorie recentă, istorie veche, istorie românească, istorie universală.

Și nu vorbim doar de cei care au legătură cu viața academică, ci de cititorii de rând, nu-i așa?

Cu atât mai mult, acesta este marele pariu al editurilor: să scoată istoria din zona aceea academică, dacă vreți, e un cuvânt pretențios, și să o aducă spre publicul larg. Pariul este mare, și acum o să vorbim un pic și despre autori și despre felul de a scrie istorie în România, care este destul de diferit de ce se întâmplă în țările ceva mai avansate din punctul acesta de vedere. Pariul este să iei subiecte, unele dintre ele chiar plicticoase dacă nu știi să le abordezi cum trebuie, pe care să le aduci în atenția publicului larg, dar să le faci în același timp comestibile, să fie digerate, să poată fi citite. Desigur, am avut și noi perioadele noastre în care am fost influențați de partea aceasta academică, dar am încercat să ieșim tot mai mult către cititorii obișnuiți și ținta noastră a fost ca cititorii să ne citească volumele de istorie în metrou, în autobuz, oriunde pot. Am renunțat la formatele acelea neprietenoase ale cărților mari și ne-am îndreptat către un format mic care poate fi ușor de manevrat, pe care îl poți citi oriunde, și în picioare în autobuz. Ne dăm seama că nu mai ai atât de mult timp liber pentru lectură, iar atunci cine vrea să citească trebuie să aibă la îndemână o carte și să o facă oriunde, în parc, într-o pauză de la serviciu, de la serviciu spre casă și tot așa. Problema este cu stilul. Aici e marea problemă. Suntem interesați să căutăm autorii care știu să spună povești, povești frumoase sau povești din istorie, despre istorie, despre personaje istorice, despre viață cotidiană. Aici într-adevăr avem o problemă pe piața românească pentru că autorii încă nu au înțeles și nu au învățat cum să scrie. Sigur, sunt două direcții și au fost dintotdeauna două direcții: unii care scriu ceva mai literaturizat și alții care insistă foarte mult asupra informațiilor, care uneori nu sunt atât de importante pentru cititor, dar care pentru ei, ca specialiști, sunt esențiale. Să găsești echilibru între prezentarea cât mai frumoasă, cât mai literară a conținutului, dar fără să faci rabat de la calitatea informației, să găsești acest echilibru este dificil pentru orice autor.

Mi-am adus aminte de o poveste pe care am auzit-o de curând. La o școală, profesoara a fost vizitată în timpul unei ore de alt cadru didactic. Au început să discute, să se înfierbânte, ba chiar să se certe un pic în fața clasei. Când vizitatoarea a plecat, profesoara le-a spus copiilor să scrie o poveste despre ce au observat. Apoi au citit poveștile în fața tuturor, ca să vadă câte perspective au putut să apară despre o singură situație la care au fost toți de față. Mi se pare o lecție fascinantă, apropo de perspectiva asupra unor evenimente din istorie, și un exercițiu foarte bun despre cum să îi faci să se uite la istorie.

Ce ai povestit tu surprinde foarte bine o realitate. Istoria nu este o știință. Pune zece autori să scrie pe o anumită temă și vei avea zece istorii diferite. Ceea ce înseamnă că nu există un eveniment unic care să nu fie privit din diverse unghiuri. Este o experiență foarte personală a autorului cu tema respectivă și atunci e un amestec de literatură, sentimente, impresii proprii și capacitatea de a culege informații. Pentru că sunt autori capabili să documenteze foarte mult și foarte intens, să găsească detalii la care alții nici nu s-au gândit, pe când alții sunt mai superficiali în cercetarea lor, iar atunci și rezultatele sunt la fel. Sunt atâtea variabile în momentul în care scrii despre ceva și într-o anumită temă, încât și rezultatele sunt pe măsură. Îmi amintesc că, la un curs, profesorul ne povestea despre Brigitte Hamann. Era o autoare care studiase Viena sfârșitului de secol 19 și ascensiunea lui Hitler și găsise în arhivă un bilet de tramvai pe care scria și prețul, adică o curiozitate pentru amănunte care la început nu par esențiale, dar coroborate cu altele, ne ajută să înțelegem mai bine o situație. Despre asta e vorba în istorie. Îmi place foarte mult experiența asta pe care ai povestit-o pentru că profesoara a vrut să vadă și capacitatea lor de a observa, de a înregistra și de a reda. La bază, istoricul este un cronicar pentru că observă, filtrează și așterne pe hârtie tot ce se întâmplă în jurul lui. Ăsta e nivelul de pornire al istoricului, cronicarului care citează tot ce vede în jur. E fascinant, dacă mă întrebi pe mine. Am norocul ăsta, că sunt în același timp editor și autor, pot să privesc fenomenul în ansamblul lui și îi pot înțelege și pe autori când țin morțiș la o anumită exprimare sau la o anumită idee, dar pot să-l înțeleg foarte bine și pe editor, care ține mult la stil, la corectitudinea exprimării pentru că din păcate unii autori nu înțeleg că există și în scriere niște legi ce trebuie respectate. Ne place sau nu, trebuie să ținem cont de aceste reguli. Sigur, este la un anumit nivel literatură, dar există un stil în care te poți exprima în istorie. Din păcate aici apar scânteile, dar pe mine mă ajută foarte mult dubla calitate și atunci de multe ori încerc să mediez, să găsesc un modus vivendi cu autorii care să fie în interesul cititorului pentru că el are de câștigat. La el ajunge o carte bine scrisă, bine prezentată, bine ilustrată. Asta e una dintre mărcile noastre, să inserăm o colecție de fotografii, chiar dacă uneori pare o misiune imposibilă, iar la cititori să ajungă acest produs aproape desăvârșit. Spre asta tindem și toți muncim pentru ca volumele să fie la o ținută ireproșabilă.

Cum alegeți cărțile pentru care luați drepturi de autor și pe care alegeți să le aduceți în editură? Acestea sunt criteriile?

Noi avem patru colecții de istorie. Una este de traduceri, se numește „Corint Istorie” și acolo, într-adevăr, există drepturi de autor. Negociem cu edituri din afară sau deținătorii drepturilor de autor și ne ghidăm întotdeauna după mai multe criterii. Unul ar fi, desigur, tema, subiectul, cât de actual este, ce interes ar putea să stârnească în România. Apoi suntem atenți la impactul pe care îl are în Occident. Dacă are premii, dacă are traduceri, dacă are traduceri în zone apropiate geografic de noi pentru că în Balcani și în general în Europa Centrală și de Est, cititorii au altă formare decât în Occident. E un proces mult mai complex și suntem atenți la toate aceste detalii. Apoi suntem atenți la scriitură, la modul în care este scris volumul. Evităm cărțile care sunt scrise mult prea abstract, prea plicticoase, pline de detalii, de date, de informații care uneori nu sunt concludente pentru tema în sine, dar sigur, dacă este o carte pe care noi o considerăm de importanță pentru disciplina istorică și pentru istoriografie în general, atunci e posibil să facem și rabat de la stil pentru că suntem conștienți că editura trebuie să și cultive cititorii, să le deschidă anumite orizonturi. Vii în întâmpinarea lor, dar uneori îi și formezi. Asta trebuie să facă editorul. Cel puțin asta e părerea mea. Dincolo de interesele acestea comerciale care primează pentru că, până la urmă, suntem o societate comercială și ne interesează profitul, există și altele ceva mai vaste, mai largi, ce țin de un orizont cultural. Așa că uneori mai închidem ochii, realizăm că poate nu o să aibă succes, dar ni se pare că e important să apară acel volum, să intre pe piața de carte din România și să facem cunoscut fie o temă, fie un autor în România.

Răspundeți nevoilor și interesului, nu?

Da. În afară de colecția amintită mai sus, avem colecția de istorie de autori români pe care o coordonez eu și unde selecția se face cumva diferit, în sensul în care de multe ori autorii vin către noi, iar noi trebuie să facem o triere a manuscriselor. Nu o să-ți ascund că suntem foarte atenți pentru că pericolul este să accepți aproape orice, iar la final să realizezi că nu-ți atingi targetul de vânzări. E o capcană periculoasă, mai ales în vremurile acestea de criză care pare că nu se mai termină. Suntem foarte selectivi nu numai pe partea de conținut, dar și conținut științific pentru că suntem editură acreditată CNSS, cel mai înalt standard științific, iar obrazul subțire… Suntem atenți ca autorii să respecte toate normele științifice pe aparatul critic, bibliografie etc. La această colecție suntem și mai riguroși decât la celelalte. Mai avem colecția despre istoriile urbane și urbanizare coordonată de Adrian Majuru, cunoscutul director al Muzeul Municipiului București. Iar o alta este „Istoria cu blazon”, coordonată de Filip Lucian Iorga, unde apar multe lucrări despre elitele românești, despre familia regală. Și în acest caz, de multe ori propunerile vin din partea autorilor. Noi le dezbatem, le analizăm, analizăm și oportunitatea comercială și conținutul și într-un final luăm o decizie. Dacă ne plac, discutăm direct pentru că nu există în România, încă, agenți care să-i reprezinte pe marii autori.

Și cum primesc cititorii voștri propunerile acestea? Voi aveți o relație cu ei, aveți o comunitate, culegeți niște feedback. Cum reacționează, cum vă orientați și după ei?

Ca orice editură, avem un departament de vânzări care interacționează foarte mult cu cititorii, fie direct, fie prin intermediul librarilor. Ei sunt primul prag, primul criteriu, ei ne spun cine de ce categorie e interesat, de ce subiecte, ce interes stârnește o anumită temă sau un anumit autor și suntem foarte atenția la asta. Apoi avem mijloacele social media unde sondăm foarte mult, avem pagini dedicate chiar și pentru istorie pe Facebook, Instagram, posibil și pe Tik Tok în viitor. Încercăm să ne adresăm și micilor utilizatori de net care sunt uneori mult mai pricepuți decât noi, ăștia maturi. De acolo ne vin fel de fel de idei și un feedback foarte riguros. De acolo putem să primim și să înțelegem un mesaj, chiar și nerostit.

Ce abilități dezvoltă istoria în învățarea ei sau în perceperea ei așa ca întreg, ca poveste care vine din spate? Ce abilități îți dezvoltă ca om? Cu ce lecții vine?

Istoria nu e o știință. Istoria e o disciplină umanistă. Ce ar putea să dezvolte în om și cel mai important este că înțelegi oamenii din trecut și realizezi că, indiferent de epocă, oamenii sunt la fel. Au aceleași sentimente, au aceleași porniri, au aceleași trăiri, au aceleași pasiuni poate îmbrăcate în forme diferite. Învățând istorie înveți, de fapt, despre om. Nu e vorba doar despre războaie sau despre mari personalități care au făcut și au dres, ci este vorba despre oameni și pasiunile lor. De aceea noi punem accent, în cărțile noastre, pe acele subiecte care uneori le par facile celor preocupați numai de evenimente extraordinare. De pildă, ,,Cupluri tragice’’ sau ,,Povești de iubire’’ între X și Y sau viață cotidiană în mai știu eu ce perioadă. Toate acestea sunt extrem de interesante…

Și oricum cred că se adresează mai degrabă unei nișe. Am văzut la voi și foarte multe biografii interesante. Pe mine, ca cititor, mă apropie de omul despre care eu, la școală, am învățat doar că a ocupat o poziție și a luat niște decizii pentru statul lui. Dar să știu omul, viața lui, pasiunile lui mi se pare mult mai cuprinzător și mai aproape de cititori.

Suntem foarte atenți la tot ce se întâmplă în jurul nostru. Nu ne scapă nici ultimele mișcări la nivelul global și încercăm să le oferim cititorilor noștri informații despre țări mai puțin cunoscute până acum, dar care în prezent fac obiectul știrilor din prime time. De pildă, avem numeroase cărți despre fenomenul terorismului, despre ISIS. Am încercat să găsim cărți scrise de ziariști, nu numai de istorici. Încercăm să ne lărgim cât mai mult orizonturile și să oferim tuturor cititorilor, indiferent de vârstă și de interes, posibilitatea să cunoască istoria și să citească orice. Recent, o colegă povestea despre o mămică al cărei fiu adolescent citea foarte multe cărți despre vampiri, iar ea și-ar fi dorit să citească ceva mai serios. Colega i-a spus, și mi-a plăcut foarte mult sfatul ei: „Lasă-l să descopere gustul lecturii pentru că mai încolo o să caute singur lucruri mai serioase”. Și așa s-a întâmplat. După câțiva ani, tânărul citea Dostoievski. De la vampiri la Dostoievski, pasul este uriaș, dar cam așa se întâmplă. Poți să citești chestii care par superficiale, important e să citești. Intri într-un univers de idei care o să-ți stârnească atât de mult curiozitatea, încât poți să ajungi și la tratate foarte serioase. Nu ține decât de tine și de evoluția ta intelectuală sau de curiozitatea fiecăruia. Despre asta e vorba în istorie: să-ți alimentezi tot timpul curiozitatea care ne caracterizează ca specie.

Asta e istoria, e o poveste. Și cred că ce spui tu este corect pentru că atunci când citești înveți povești, înveți să creezi povești, să vezi lumea în povești și nu cred că degeaba se spune că și creierul uman este făcut să răspundă mult mai natural la povești. Cum ai ajuns tu să-ți dai seama că îți place istoria, de unde a pornit la tine?

Destul de timpuriu mi-am dat seama că mă îndrept către asta, chiar dacă încă mai șovăiam, încă mai rătăceam. Cred că era prin clasa a șasea, a șaptea la orele de istorie când deja începeam să înțelegem câte ceva și profesoara noastră de istorie de atunci țin minte că împărțea tabla în trei: cauze, desfășurare, consecințe. Deci preda foarte matematic istoria și într-un mod foarte inteligent, totul era logic. Efectiv trebuia să decriptezi de unul singur un eveniment major, o revoluție, un război, trebuia să gândești. Eram printre cei activi în clasă și mi-am dat seama că stă în mine ceva și e cazul să trec de la lecturi de capă și spadă sau vampiri, la ceva mai serios, chiar dacă nu tocmai Dostoievski (zâmbește). La liceu, am urmat un profil de mate-fizică și acolo mi-am păstrat interesul pentru istorie pentru ca mai târziu să îndrept către facultate. Țin minte că toți din jurul meu îmi spuneau același lucru: „Să nu te duci la istorie că o să mori de foame”. Mă amuza mereu avertismentul acesta. În timp ce toți din jurul meu optau pentru avocatură, medicină, contabilitate, eu în schimb știam ce mi-ar plăcea să fac. Sigur, pe atunci, visam să fiu arheolog și să studiez arheologia Orientului Apropiat. Cunoșteam toate populațiile din Mesopotamia și citeam mult. În fine, contactul cu realitatea a fost puțin mai dur și la facultate am abandonat acest vis din adolescență, dar era clar că acesta era destinul meu. Nu e un domeniu în care să pătrunzi ușor. În cercetare sunt puține locuri și se intră destul de greu, iar salariile nu sunt ofertante, dar a fost ceva vocațional. A fost dorința mea și către asta m-am îndreptat, dar a fost o conjunctură, am avut un noroc pe care nu mulți îl au. Și e păcat, pentru că sunt convins că așa se pierd și foarte mulți tineri talentați care au vocație și talent în direcția aceasta. Ei nu găsesc un loc în sistem, iar asta e o tragedie.

Apropo de cum vă faceți semnătura voastră, mă întrebam cam către ce cărți de istorie se îndreaptă adolescenții? Ce preferă?

Cititorii din România și nu numai sunt foarte atrași de acele subiecte pe care le văd la televizor, la emisiunile dedicate istoriei. Acolo sunt niște subiecte care rulează așa în buclă: marii dictatori ai secolului XX, regimurile autoritare și totalitare. Biografiile sunt gustate și de tineri pentru că sunt un mod de a ajunge la anumite epoci prin prisma unui singur individ. Mă bucură că există un interes pentru subiecte precum familia regală sau Ceaușeștii, au fost teme care au fost abordate în mod partizan sau poate mai puțin abordate, despre care ei nu au foarte multe informații nici de la părinți, nici de la profesori, iar atunci sunt ca un burete care absoarbe și vor să afle cât mai multe. Mă ocup de paginile de social media și văd interesul lor, văd ce la stârnește curiozitatea. De pildă, tot ce ține de Regina Elisabeta a II-a stârnește un val de simpatie care mă impresionează întotdeauna, cu atât mai mult cu cât nu vorbim despre un monarh din România, este o imagine a rafinamentului și eleganței dintr-o lume spre care tindem și noi, un fel de etalon al civilizației. De asemenea, interes este și pentru subiectul familiei regale a României despre care s-a scris foarte puțin în anii 90, și cu care am luat contact abia în anii 2000, din păcate, după trecerea în neființă a Regelui. Descoperim subiectul acesta și vrem să citim nu numai despre Regele Mihai, cât și despre înaintașii lui, Carol I, Ferdinand, Regina Maria, principesele. Cred că ultima apariție din domeniul istoriei este despre Principesa Ileana. Toate acestea stârnesc foarte mult interesul cititorilor mai tineri.

Mi se pare foarte frumos că primesc biografiile cu deschidere. Am descoperit că și între adulți este o lectură care ajunge puțin mai greu în casele oamenilor.

Din păcate, asta a fost o lacună a istoriografiei post-comuniste în România. Faptul că nu avem biografii ale unor personalități de seamă ale istoriei contemporane sau, dacă avem, sunt prezentate într-o anumită manieră: fie partizană tezistă, fie proscrise. De aceea am fost și sunt foarte bucuros și surprins totodată că cele două biografii ale lui Nicolae, respectiv Elena Ceaușescu sunt bestseller-uri Corint. S-au vândut cel mai bine la istorie și nu numai pe 2021, iar asta e un lucru care mă bucură din două motive: pentru că trezește interes pentru biografii ca gen istoriografic și pentru că stârnește interesul pentru o epocă pe care nu o cunoaștem foarte bine. Desigur, s-a scris despre comunism, dar nu în maniera aceasta în care scrie Lavinia Betea, mult mai accesibil publicului larg, cu poante, cu surse dintre cele mai neobișnuite, interviuri, istorie orală etc. Adică nu se bazează strict pe documente cum fac istoricii români, iar la un moment dat ai impresia că nu mai citești o carte de istorie. De aceea m-a bucurat foarte mult succesul pe care îl au aceste cărți. Lady D este un alt bestseller, vorbim despre o personalitate care nu ar trebui să stârnească atâtea interes, patimi, pasiuni în România, dar sunt conștient în același timp că aceste sunt subiecte care sunt foarte prezente și la televizor. Pentru că ne place sau nu ne place, programele de a televiziune influențează cultura, nivelul la care suntem intelectual. Din păcate, cam de acolo ne luăm primele informații din toate domeniile. Desigur, și de pe internet. Celelalte aproape că nu mai contează. Ziarele, presa scrisă, revistele literare scrise, cărțile, la acestea ajungem mult mai greu, dar e misiunea noastră, a editorilor, să încurajăm cititorii să vină către noi, să le propunem cele mai interesante subiecte actuale, să le deschidem ochii către orizonturi noi geografice și tematice.

Poziția în care sunteți voi, editorii, este privilegiată din punctul acesta de vedere pentru că aveți o influență. Care a fost cel mai bine primită carte, în afară de cele două biografii menționate?

Cartea despre Maria Tănase scrisă de Stejărel Olaru. Este foarte căutată și este o altă personalitate importantă pentru că vorbește despre spioana Maria Tănase și despre relațiile ei în lumea bună a Bucureștiului din anii 40 și 50. Este o temă cu totul și cu totul inedită. A fost o carte și un subiect care a mers foarte bine. Foarte bine a mers și cartea despre interviul lui Bogdan Șerban Iancu cu Regele Mihai, un interviu care s-a vândut în multe exemplare și încă se vinde. La fel și conversațiile lui Stelian Tănase cu Regele Mihai au foarte bine primite de publicul larg, savurate și citite din scoarță în scoarță. Alta a fost „Navalnîi”. Cred că subiectul este fierbinte, actual. Cărțile despre Putin în general, două biografii la rând și tot ce ține de al Doilea Război Mondial. Dar contează maniera în care e scrisă pentru că ne interesează foarte mult mărturiile de pe front ale soldaților din toate armatele de la britanici, americani până la germani. Aceasta a fost așa un subiect tabu multă vreme. Despre soldații celui de-al Doilea Reich nu prea scria nimeni. Toți scriau despre învingători. Toate cărțile despre Stalingrad, despre Leningrad s-au vândut foarte bine și sunt foarte citite. Însemnările lui Hitler sub formă de monolog din anii războiului s-au citit foarte bine. Cărțile despre spioni, despre spionaj în general, cartea despre Mihai Caraman a lui Florian Banu s-au vândut foarte bine. Sunt subiecte predilecte care tot timpul atrag cititorii. Despre teroriști nu mai spun, de la cărți extrem de serioase despre istoria terorismului, până la manifestări din zilele noastre, dar și povești ale victimelor ISIS sau ale tinerilor care au căzut în mrejele acestei organizații.

Nu pot să nu intru și în rolul meu de mamă. Fiul meu are 6 ani și este super interesat, mă întreabă tot felul de chestii, cum a fost pe vremea mea. Am aceeași dilemă. Eu îi povestesc din experiența mea, dar poate ar fi interesant pentru ei să vadă și alte perspective. Pentru publicul acesta mititel aveți cărți care să îi ducă în lumea asta a istoriei? Ai ceva recomandări?

Ne-ar interesa foarte mult să găsim un autor capabil să scrie povestiri istorice pentru vârste ceva mai fragede. E o dorință. Avem o serie de lucrări care încearcă să facă anumite discipline mult mai simpatice celor mai tineri cititori, dar sunt într-o colecție separată dedicată copiilor. Piața de carte pentru copii s-a dezvoltat enorm, aproape că e cea mai dinamică, e clar că și noi trebuie să ne orientăm interesul către asta. Pe domeniul istoriei e puțin mai greu să găsim autori, pentru că toți scriu la un nivel ceva mai ridicat, dar este în preocupările noastre. Ne amintim mereu de povestirile lui Dumitru Almaș care i-au făcut pe mulți să descopere pasiunea pentru istorie și pentru trecut.

Plantează niște semințe, așa e. Așa că dacă găsiți autori suntem primii cumpărători 🙂 Nu pot să nu observ că tu însuți coordonezi o colecție foarte tânără.

Istoria de autori români, secțiunea pe care o coordonez, acum își face zestrea. E deja destul de bogată, dar e un puzzle care se completează încet, încet, e work of progress. Proiectul a început prin 2016-2017 și s-au tot adunat câte 3-4 lucrări pe an. Încercăm să acoperim goluri de istorie și istoriografie. De pildă, avem un volum în pregătire despre statul național legionar, un alt proiect despre Carol al II-lea și despre regimul totalitar al acestuia. Ca să venim chiar în actualitate, avem o carte ce se intitulează „De ce am plecat din România”. Este scrisă chiar de români sub coordonarea unei ziariste stabilite în Occident. Este scrisă de români și mărturiile lor dureroase despre decizia aceasta de a-și lua lumea în cap și de a munci pe alte meleaguri. Acesta e unul dintre proiecte și de abia aștept să văd cum va fi primit și privit. Un alt proiect este despre urmașii victimelor comunismului, acei membri ai rezistenței numiți impropriu partizani și familiile lor care au avut de suferit din cauza unor acte temerare. E o carte pe care, iar, aștept cu interes să văd cum o primesc cititorii. Sigur, este și seria jurnalului lui Ion Rațiu care acoperă întreaga problematică a exilului. Sunt sigur că în câțiva ani vom încerca să acoperim inclusiv perioada modernă. Suntem în căutări, de pildă, despre Alexandru Ion Cuza și ne-ar plăcea să avem propuneri. Suntem interesați de toate acele fenomene sau momente importante, de istorie națională, dar interpretate sau reinterpretate, aduse la zi cu informații din arhive pentru că în istorie totul se descoperă și redescoperă, se interpretează și se reinterpretează. Nu s-a descoperit totul.

Ce recomandări ai pentru cititori?

Pentru înțelegerea, deslușirea  a tot ce se întâmplă acum în Rusia, avem „Navalnîi”, un volum foarte interesant și bine scris de trei gazetari, jurnaliști și cercetători din Occident. Subiectul sigur e fierbinte și va continua să fie. „Coreea de Nord. Viața dincolo de clișee” este o carte scrisă dintr-o perspectivă cu totul și cu totul nouă, nici geopolitică, nici economie pentru că noi am tot scos. Avem un volum de vreo 800 de pagini cu istoria Coreei de Nord extrem de bine documentat. Ei bine, aceasta este dintr-o perspectivă de viață cotidiană în Coreea de Nord, despre cum trăiesc oamenii. Știm atât de puține lucruri, cam ce ni se servește la televizor, iar atunci o astfel de carte e numai bună ca să înțelegem ce se întâmplă acolo. Despre Jack The Ripper, povestea „Cinci”, iarăși, o perspectivă la care nimeni nu s-a gândit până când a apărut această autoare, interesată de poveștile personale ale victimelor lui Jack Spintecătorul. Nu despre crime în sine, ci despre o explorare a lumii victoriene a Angliei secolului al XIX-lea prin prisma acestor cinci femei ucise de el. Mai avem un jurnal din colecția „Istoria – autori români” al Doinei Jela despre anii tranziției. ,,Pe cont propriu’’ este jurnalul pe care scriitoarea l-a ținut din 1989 până în zilele noastre. Veți descoperi personaje foarte importante, unele dintre ele pe nedrept uitate de genul lui Brucan, Voiculescu, dar și Liiceanu. E un pendular între lumea politică și mediul cultural înalt actual în care se învârtea și autoarea.

Și din celelalte colecții?

Ajungem la Istorie cu blazon. „Pagini de jurnal.” Vol. 1 al Simonei Lahovary, doamna de onoare a Reginei Maria, este așa cum este un jurnal, mai exact cu multe picanterii. Georgeta Filitti, care a cules, a notat, a editat jurnalul acesta, o vede ca pe un fel de Argetoianu feminin, o bună observatoare a ceea ce se întâmplă în jurul ei, cu un condei foarte ascuțit și otrăvit, când e cazul. Cartea oferă multe amănunte din intimitatea familiei regale. Ultima apariție din colecția Istorie cu blazon este „Ileana, Principesa României”, scrisă de Diana Mandache. Este o biografie cu multe ilustrații. Iar volumul „Însemnările zilnice”, de pildă, adună notițele zilnice ale Reginei Maria din aceeași colecție. Am ajuns la ultima colecție, dar și ultima colecție înființată – Ulysse de Marsilliac, o ediție despre București, cu foarte multe ilustrații. E despre viață cotidiană, teatre, parcuri, restaurante, hoteluri din vechiul București. Un alt bestseller este „Copilăria la români” scrisă de Adrian Majuru.

Până în 2050?

Da până în 2050. Nu este o greșeală, ci este o prognoză foarte interesantă. Fiica domnului Majuru, Teodora, care studiază antropologia și sociologia, a realizat un chestionar. L-a aplicat tinerilor de vârsta ei, 20 de ani, studenți, și sunt diverse întrebări despre copilărie. E foarte interesantă această perspectivă și autorul încearcă un fel de prognoză vizavi de ce se va întâmpla cu copiii și copilăria în următoarele decenii. Deci nu e o greșeală de tipar, ci e o prognoză.

M-am gândit că nu e o greșeală și suna foarte interesant de aceea am ținut să te întreb.

Cartea e bogat ilustrată și sunt multe amănunte despre copii în diverse epoci, de la sfârșit de secol XX până în perioadele noastre. Conține fenomene recurente mereu în societatea românească pentru că sunt niște răni nevindecate, dar sunt și aspecte frumoase despre jocuri, despre ludic în copilărie.

Uite, mi-ai ridicat la fileu. Ca istoric, bănuiesc că vezi niște pattern-uri. Știm vorba cu „istoria se repetă”. Poți să urmărești aceste pattern-uri și să faci astfel de prognoze în funcție de ce se întâmplă în România sau în context mondial? Îți dai seama că urmează o anumită etapă?

Nu e o vorbă goală, de aceea mai există meseria de istoric. Au fost destui care au vrut să desființeze institutele de cercetare și din domeniul istoriei pentru că… la ce bun? Ce produc ele? La ce ne-ar folosi? Experiența în domeniu te ajută foarte mult. Cred că acesta este unul dintre avantajele meseriei de istoric pentru că vezi dincolo de suprafața lucrurilor.

Vrei să închei cu ceva? Un sfat, o idee, un gând?

Îndemn cititorii să citească. Și cred că autoritățile ar trebui să facă mult mai mult decât să stabilească așa, câte o zi din asta pompoasă a lecturii naționale, și să ajute mult mai mult domeniul cărților și să se implice cu adevărat dacă vor să schimbe lucrurile.