,,În zilele de dinaintea autoproclamării ca împărat, nu avusese un ban și doar nemaipomenitul său fler pentru spectacol l-a salvat de la ruină. Îmbrăcat în ținuta aceea inconfundabilă, era acum invitat să ia masa în cele mai bune restaurante din San Francisco. În schimbul mâncării gratuite, Norton le oferea gazdelor un sigiliu imperial pe care era scris: “Prestator oficial de servicii pentru Majestatea Sa Imperială Norton I al Statelor Unite.” Restaurantele se băteau să obțină astfel de sigilii, care le sporeau afacerile.   Se zice că istoria are bunul obicei să ne pleznească peste bot atunci când nu facem efortul să o învățăm. Sau măcar să o citim cu atenție. Mai ales azi, când nici măcar nu mai avem veșnica scuză a școlii, căci tot mai multe edituri găsesc adevărate bijuterii în care lunga listă de date e înlocuită cu povești savuroase, numai bune de povestit vara, lângă un pahar de limonadă, când faci pe deșteptul cu prietenii. Cam așa e și cartea asta de la Editura Corint.  

„Prima dată când ascultai un interpret vorbind, vocea lui putea să ți se pară rece, precisă, lipsită de orice inflexiune, dar cu cât îl ascultai mai mult, cu atât auzeai mai multă variație. De exemplu, dacă se făcea o glumă, era în sarcina interpretului să comunice umorul sau tentativa de umor; la fel, dacă era ceva spus cu ironie, era important să precizezi că sensul cuvintelor nu era cel aparent. Acuratețea lingvistică nu era suficientă. Interpretarea era un act de mare subtilitate, cuvântul aplicându-se nu doar actului traducerii. Despre un actor, de exemplu, se spune că interpretează un rol sau despre un muzician, că interpretează o compoziție muzicală.”   Întotdeauna am crezut că interpreții sunt niște magicieni. Oameni care dărâmă bariera lingvistică cu propriul corp, cu emoții cu tot. Înfruntând privirile celor din jur, simțind mirosul fricii, al îndoielii, al bucuriei și al urii. Să ții minte fraze întregi și să le redai în propria limbă, fără să intervii, fără să dai (paradoxal) interpretări, să nu te îndepărtezi de cuvintele rostite de interlocutori. Tehnică, stăpânire de sine, memorie înnăscută, dobândită, nu știu câte din toate astea se adaugă la har. Ceva de care nu m-am putut apropia niciodată, de frică, de incapacitate de a reține, de emoție exagerată.

Proiectul Decameronul 29 de Povestiri Noi din Pandemie   ,,M-am mutat în decembrie 2019. Poate înțelegeți deja unde bat. A lovit virusul și-n patru luni s-a golit jumătate de clădire. Unii dintre vecini au fugit la casele de vacanță ori s-au dus să stea cu părinții în suburbii; alții, cei mai vârstnici, cei mai săraci, au dispărut între zidurile spitalului aflat la 12 străzi distanță. Mă mutasem într-o clădire aglomerată și m-am trezit pe nepusă masă că locuiesc într-una pustie. Iar apoi am cunoscut-o pe Pilar.’’   Am o pasiune pentru proza scurtă. Și caut autori pe care îi cunosc deja și mă duc după ei pentru că știu că nu mă vor dezamăgi. Proiectul Decameronul este o antologie cu 29 de povestiri. Deci 29 de autori.