Cristina Andone: Ar trebui să scoatem cititul de pe lista de „to do” și să-l trecem pe lista de „to love”

Andreea Marc

Cristina Andone este scriitor, trainer de inovație și activist în domeniul educației. A început să lucreze la Ogilvy&Mather, ajungând în câțiva ani director executiv al agenției de publicitate cu cea mai mare cifră de afaceri din România. Apoi, când s-au copt cireșele și a apărut primul copil, Cristina s-a dat de trei ori peste cap și, din corporatist convins, s-a făcut om liber cu pasiuni de trainer și de scriitor. Astăzi, vă invit să o cunoașteți pe Cristina Andone, scriitoare, cititoare, mamă și super-povestitoare.

De la publicitate la scriitură, de la training la educație, de la cărți pentru copii la romane și apoi înapoi la cărți pentru copii. Îți cam place să te „plimbi” și să te joci, Cristina dragă. Dar totuși, e ceva mai aproape de sufletul tău? La prima vedere, dacă mă uit la numărul de cărți pentru copii pe care le-ai scris, aș spune că ele sunt mai aproape de inima ta și de firea ta creativă. Cum e?

De fapt cel mai tare îmi place să povestesc. Se întâmplă să numesc această poveste training. Și atunci sunt „autor de experiențe” pentru niște oameni din corporații care devin personaje și la final se simt mai creativi, mai energizați, mai încrezători în capacitatea lor de comunicatori. Se mai întâmplă să numesc povestea roman despre despărțire sau uitare sau căutare. De altfel, primul meu imbold a fost să scriu „povești pentru oameni mari”, nu pentru copii. Foarte tare îmi place să povestesc alături de copii la ateliere pe care le țin în școli, biblioteci, grădinițe, dar și pe trotuar, în tramvai, într-un castel părăsit, într-o iaurtărie. Instinctul meu primar este să spun o poveste, nu doar să o scriu. A scrie e un gest de solitudine. A povesti este despre comunitate, despre cercul bun de încredere și de sens. 

Apropos de corporații și comunicare, ai fost unul dintre primii și cei mai buni oameni din publicitate. Te-ai mai întoarce acum să lucrezi în publicitate? Și cum folosești acum în viața ta tot ce ai învățat în acea perioadă?

Hm… nu cred că aș mai lucra în publicitate. Nu acum. Dar nu se știe niciodată. O mare parte din sufletul meu a rămas acolo, tocmai pentru că am prins perioada „romantică” a breslei, când eram cu toții la început, foarte tineri, foarte încrezători, când totul era de creat, totul era de încercat. Am prins perioada de boom, pre-criză, cu bugete mari, cu clienți care își doreau creație nu doar adaptare și servicii de DTP. 

Publicitatea m-a învățat să folosesc niște tehnici simple de captare a atenției. M-a învățat să mă gândesc mereu la ce are nevoie celălalt, nu doar la ce mi-ar plăcea mie să spun. Cred că publicitatea mi-a dat această latură de artist… pragmatic, adică un creator care vrea, în subsidiar, să producă un impact și își dorește, dincolo de emoția estetică, să adreseze o nevoie. Nu mă regăsesc in zona „art for art’s sake”. Deși sper că nu voi ajunge niciodată în teritoriul scriiturii exclusiv funcționale.

Cristina, cum a început relația ta cu scrisul și cu cărțile? Și, mai ales, cum era Cristina în copilărie? Ce voiai să te faci când erai mică?

Am început să scriu profesionist târziu, la 33 de ani. Sunt un „late boomer”, cum ar spune fata mea. Până atunci, deși aparent am făcut niște pași în zona literelor, ca absolvent de Filologie și apoi de Comunicare și Relații Publice, nu mă gândeam că profesia de scriitor ar fi pentru mine un plan mai serios decât a deveni cosmonaut sau prințesă. Da, citeam mult în copilărie, dar nu cred că era un lucru neobișnuit în comunism. Singura încercare de a „face o carte”, undeva la 8-9 ani, s-a oprit la prima propoziție. Mama păstrează caietul cu pricina, intitulat pompos-naiv „Poezii și cântece scrise de mine”. Singurul rând sună așa: „Întunericul străbate încet”. Sfârșit. Este atât de absurd și de… greșit încât mi l-aș trece pe piatra de mormânt. 

Cum eram în copilărie? Veselă. Foarte voluntară. Povestitoare. Nu aveam un plan anume despre viitor. Știam ce nu voiam să devin: nu doctor ca mama, nu inginer ca tata. 

Thea și Sashi îți calcă pe urme sau au alte preocupări? Cu ce își ocupă timpul și ce pasiuni au?

Thea are înclinații artistice, scrie cu ușurință și imaginație. Dar are complet alt stil decât mine: mult mai incisiv, mai concis, ceva mai dramatic. Și ilustrează minunat (aici seamănă mult cu fratele meu, eu sunt inaptă la desen). Dar fata mea nu are de gând să aibă o profesie în zona artistic-literară, o interesează mult cercetarea. Se pregătește pentru o carieră în bioștiință. Sashi se îndreaptă spre business… Deci nu aș spune că-mi calcă niciunul dintre copii pe urme. Ceea ce este foarte bine. Sper să lase ei înșiși propria urmă pe pământ. 

Mulți părinți se plâng că nu știu cum să își determine copiii să citească. Tu cum îți „convingi” copiii să citească? Cum le transmiți dragostea pentru cărți și ce sfaturi ai pentru părinți în acest sens?

Am folosit două strategii diferite. Când erau copiii mici, avem Cuibul nostru de citit, încropit din două canapele unite, ca un fel de țarc. Acolo citeam în fiecare seară, la aceeași oră. În Cuib puneam perne, cărți și câteva gustări. Când Thea și Sasha nu știau să citească, le spuneam povești mai ales cu ajutorul teatrului de păpuși. Cumpăram plușuri care să semene cu personajele din carte, iar ele mă ghidau în interpretarea poveștii. Apoi, când au început copiii să citească, am adoptat obiceiul cititului pe roluri. Țineam cartea la mijloc, și fiecare dintre noi era un personaj.

Mai târziu, când am avut un marathon Shakespeare, copiii se distrau alterând puțin numele din distribuția pieselor, ca să mă ajute… să-mi fortific memoria. Eu le citeam piesa, dar trebuia să rețin numele modificat, de exemplu Hamlet Emiliano (după numele unui coleg de clasă). Jurnalul Annei Frank l-am citit în fiecare seară pe rând, iar Sasha în mod special se amuza făcându-și o voce pițigăiată. Mai apoi, când Thea a citit „Crimă și pedeapsă”, timp de o vară am povestit doar eu cu ea, în fiecare seară, ce s-a mai întâmplat în carte, ne-am minunat de ironia subtilă a lui Dostoievski, ne-a mirat sinuciderea ratată a eroului și aruncarea de pe pod a Afanasiei celei bete. Inclusiv la mare, petreceam măcar o jumătate de oră în fiecare seară comentând despre această carte. Ce vreau să spun? Că merită să facem cititul parte firească din viața noastră. Cred că ar trebui să scoatem cititul de pe lista de „to do” și să-l trecem pe lista de „to love”.

Cum îți alegi tu cărțile pe care le citești? Ai un loc sau un ritual de citit?

Sunt impulsivă în alegere. De două ori pe lună fac un tur de vânătoare prin librării. Mă influențează prietenii, mai ales cei din zona industriei de carte, editori, critici sau bloggeri. Dar merg mult pe impulsul de moment. Dincolo de asta, recitesc aproape ritualic din Cehov și Twain. Și da, am canapeaua mea de la fereastră unde mă culcușesc să citesc. Am aproape un pervaz pe care îmi țin cărțile lunii, o cană cu ceai, niște mere. 

Ai un top 3 sau top 5 de cărți preferate? Știi tu, acele câteva cărți care au pătruns adânc în sufletul tău și care sunt cu adevărat greu de detronat?

„Război și pace”. „Punct. Contrapunct.” „Zuleiha deschide ochii”. „1984”. Toate nuvelele lui Cehov. 

Ce înseamnă pentru tine „o carte bună”?

Înseamnă o carte autentică, scrisă pentru a lumina un adevăr nu pentru a pune pe soclu măiestria scriitorului. O carte bună este un gest de generozitate.

Știu că ai o bibliotecă destul de impresionantă acasă. Ai o regulă după care îți ordonezi cărțile pe rafturi?

Da, clar. Sunt cărțile de etnografie care ocupă câteva rafturi. Cărțile de istorie. Dintre acestea, separat, zona de istorie a României, a Franței, a Marii Britanii și istoria poporului evreu. Alte domenii ar fi: arhitectură, comunicare, antropologie, estetică. Marea majoritate sunt de literatură, iar aici ordinea este alfabetică, mai puțin rafturile cu romane în engleză și franceză. Separat am un raft doar pentru Cehov. 

Apropos de reguli și de ritualuri, hai să vedem ce înseamnă pentru tine procesul de scriere a unei cărți. Scrii zilnic, ai un ritual, cum e?

Scriu zilnic doar atunci când am un proiect pe ultima sută de metri. Și, ca ritual, îmi iau august și ianuarie exclusiv pentru scris. Atunci nu mai fac niciun training sau coaching, nu ies la film, teatru, ceai. De fapt, nu ies. Stau în camera mea și scriu, nu mă concentrez decât pe ritmul unei povești, pe țesătura sufletească a unui personaj, încep să ies din ritmul lumii și să mă acordez doar la ritmul imaginației. Sunt două luni aproape de somnambulism. Aproape tot ce public într-un an se datorează acestor două luni de efort zi și noapte.

Ai scris cărți pentru copii despre muzica clasică, despre bani, despre bunătate, despre pisici. Poți să ne spui ce rol au fiecare dintre ele în viața ta și de ce le-ai ales ca subiecte pentru cărțile tale din categoria copii? 

Toate au legătură cu o limită. Despre muzica clasică, se spune că nu e accesibilă oricui și cu siguranță nu este prizabilă în România. Avem această prejudecată, această limită. Cu seria „Povești din Pădurea Muzicală” vândută în zeci de mii de exemplare am arătat că nu este chiar așa. 

Despre bani, se spune că este burghez să vorbim, că nu sunt un subiect ofertant pentru artă, pentru poveste. În colecția „Școala banilor bine-crescuți” am demontat acest tabu și am vorbit, pe înțelesul copiilor, despre valori în relație cu banii. 

Seria „Cartea Bunătății” (cu Povești din Ardeal, și, în curând, Povești din Dobrogea, Banat, Bucovina) a pornit de la o altă limită, destul de tristă: nu mai știm care sunt poveștile copiilor de la sate, la ce visează ei, ce îi preocupă. Ab initio povestea s-a născut la sat, dar, de vreo 100 de ani, urbanul sufocă ruralul nu doar aspirându-i oamenii, ci și sufocându-i poveștile. În fața afluenței de povești dinspre centru, dinspre „oraș”, satul-margine nu mai are multe șanse de a-și face auzită vocea. Și atunci m-am făcut descoperitor de povești actuale din sate, am făcut cercetare în sate din Ardeal și Dobrogea, am strâns sute de chestionare, am vorbit cu bătrânii, am făcut ateliere cu copiii. Și am ascultat, am ascultat cu atenție. Acei sâmburi narativi s-au făcut povești care acum sunt în toate librăriile mari de la oraș. Sunt povești despre cum trăiesc copiii la sat. Am reușit să trimit către acești copii din sate îndepărtate 10.000 de cărți inspirate chiar de ei. Aici sprijinul Ameropa și Napolact a fost neprețuit.

Cât despre pisici, mi-e frică de ele. Este vorba de o limita a mea. O limită? Perfect! Să scriem despre asta. Așa s-a născut seria de povești despre un motan negru, frumos, norocos. M-a distrat atât de mult Dar Motan, încât mă gândesc serios să adopt la un moment dat un pisoi. 

Hai să vorbim un pic mai mult despre cărțile pentru copii, pentru că fiecare carte pe care ai scris-o a devenit imediat bestseller și a fost extrem de îndrăgită de copii și părinți deopotrivă. Ce ai în vedere când scrii o carte pentru copii? Care sunt elementele și procesul care fac o carte pentru copii să fie una cu adevărat reușită, așa cum sunt cărțile tale? Uite, așa poate le dai câteva ponturi și acelor scriitori care își doresc să scrie și să publice cărți pe această nișă.

O carte este de fiecare dată un pariu, nu o tragere la țintă sigură. De obicei, cum îți mărturiseam mai sus, pornesc de la o limită. Fie o prejudecată, fie o… nedreptate, fie un unghi mort. Pentru mine limita este inspirație. Apoi ascult mult pe tema pe care mi-am propus-o. Niciunul dintre proiectele mele editoriale nu a fost făcut fără o cercetare serioasă în prealabil. Ceea ce nu înseamnă că nu există varianta inspirației pure, a unei cărți născute doar din jocul imaginației. Eu una am nevoie de cercetare. 

Un alt lucru care mă ajută: fișele de personaj, în care trec nu doar detalii despre personalitate, istoric, îmbrăcăminte dar și ticuri verbale. Apoi, când spun că am terminat cartea, mai trec o dată prin manuscris și tai măcar 10%. E partea cea mai dură a procesului de creație, pentru că este vorba de a fi nemilos și a lăsa să trăiască în pagină doar ce merită. Acesta e momentul în care o carte capătă ritm. Sunt atentă să păstrez zone de lento și zone de allegro, să am câteva contraste și să las emoția să respire. Las mereu ceva pe seama imaginației cititorului, între noi este un joc de complicitate. Complicitate întru inteligență și sensibilitate. Îmi respect suficient cititorul cât să nu-i mestec felul de mâncare livrescă pe care i l-am pregătit. Îl provoc să-și imagineze mult la rândul său, să fie co-creator al poveștii. 

Am adorat fiecare cuvânt din romanul tău „Plec” și mi-a mers la inimă fiecare pagină. Pe când voi mai avea șansa să citesc încă un roman scris de Cristina Andone? Ce planuri ai pentru perioada următoare și la ce să se aștepte cititorii?

Scriu de ceva vreme un roman despre revenire, co-dependență, căutare, obsesie. Se va numi „Carusel” și sper să fie gata în doi ani.

Acum, că am ajuns la final de interviu, hai să bifăm câteva beneficii ale cititului și să le dăm oamenilor acea motivație necesară să citească mai mult. Cristina, tu de ce citești? Și de ce le recomanzi și altora să citească?

Citesc ca să nu îmbătrânesc. De ce să citiți? De aceea: ca să rămâneți vii, tineri, sensibili, alerți, curioși, profunzi, rotunzi.