Horea Sibișteanu: „Hai să dăm o șansă literaturii române!”

Andreea Marc

Când spui Horea Sibișteanu spui multe lucruri. Spui proză scurtă sau Japonia. Spui Fetiș sau apus de soare. Spui muzică bună sau relaxare. Spui cărți sau poezie. Spui un om cu o poveste care trebuie descoperită. Născut la Bacău, școlit la Iași, București și Japonia, și apoi mutat la București, Horea îmbină ingineria cu scrisul și dragostea pentru cărți. Din 2004 și până în prezent, a publicat proză scurtă atât în volume colective, cât și în volume proprii, iar azi ne bucurăm să îți facem cunoștință cu omul, cu scriitorul și cu cititorul Horea Sibișteanu.

Cum era Horea când era copil? Ce voiai să te faci când erai mic și când a început relația ta cu cărțile și cu scrisul? 

Când era copil, Horea era jucăuș, curios și plin de glume. Să știi că de mic am vrut să fac Construcții, ca să mă urc în macara – deși nu m-am urcat nici până acum. 

Relația cu cărțile a început din școală. Citeam lecturile de vacanță și alte cărți în zilele ploioase. Făceam concurs cu soră-mea cine citește mai mult sau uneori citeam în aceeași cameră cărți diferite și fiecare își citea dialogul cu voce tare. Era un haos.

De scris, am început în școala generală, odată cu compunerile cu „expresii frumoase”, știi genul. Apoi în liceu, când am și publicat un volum de proză scurtă.

De ce proză scurtă? Ce are proza scurtă atât de special în viața ta?

Probabil pentru că mă plictisesc repede. Cred că m-aș plictisi și stresa mult prea mult dacă aș trăi cu un singur personaj în cap timp de un an, doi. Plus că încă nu simt că poveștile mele au suflu de roman. Și mai e și justițiarul din mine care spune Dar ce aveți, domnule, cu proza scurtă? De ce trebuie să fie ceva de tranziție mereu?

E mai greu sau mai ușor să scrii proză scurtă? Care sunt provocările unei proze scurte?

Nu știu dacă e mai greu sau mai ușor, e diferit. Probabil că dacă scrii o singură proză scurtă și atât, logic că e mai ușor. Dar dacă scrii un volum, nu mai e așa ușor. Provocarea e povestea. Trebuie să ai mai multe povești bune pentru un volum.

Hai să vorbim un pic despre „Fetiș”, volumul tău de proză scurtă apărut la Editura Nemira. Cum și când a apărut sămânța cu ideea acestei cărți? Și cât a durat de la acel moment până când ți-ai văzut cartea în mână?

E o poveste lungă. 

Fetiș nu a fost gândit ca un volum de la început. Am reînceput să scriu în Japonia, când am lucrat cu alți oameni la volumul colectiv Scrisori din Cipangu. Mi-am amintit cum e să scrii, am dat din nou de gust. Am avut un vărsat de vânt nasol și, blocat în casă trei săptămâni, am scris o proză, Casablanca, pe care am trimis-o la o revistă online, Subcapitol. Au publicat-o și asta mi-a dat un imbold. Am mai scris vreo două-trei. După care am trimis una la Iocan. Au zis pas. Am trimis alta, au zis hai. La un moment dat, Raluca Nagy mi-a zis să trimit ceva la Revista de Povestiri. Am trimis, am câștigat concursul care însemna participarea gratuită la ateliere și am intrat în hora asta. La ateliere m-am împrietenit cu niște fete și ele mi-au spus de concursul de mentorat oferit de Fundația Friends for Friends. Am luat bursa pentru Prima Carte, unde am lucrat pe manuscris, timp de jumătate de an, cu Florin Iaru și Marius Chivu. În timpul ăsta, Raluca publica Un cal într-o mare de lebede la Nemira. Vedeam la ea cât e de mișto, cât e de bucuroasă, vedeam promovarea. Așa că am trimis și eu manuscrisul.  Nu prea pot să contorizez timpul, că nu prea știu de unde să pun punctul de start.

Mie mi-a plăcut „Fetiș”. Am apreciat autenticitatea și stilul și mi se pare că ai pus foarte mult din tine acolo, lucru care, din nou, l-am apreciat. Hai să le povestim și celorlalți despre ce este vorba în „Fetiș” și cu ce vrei să rămână cititorii din el.

Mulțumesc mult pentru aprecieri. Florin mi-a spus la prima întâlnire de la bursă că un volum de proză scurtă despre Japonia nu mai merge. Și că trebuie să am trei subiecte în volum. Și cam asta am, că am fost ascultător: sunt poveștile despre Japonia, poveștile din orașul de provincie, cu fabrica, cu bârfele și poveștile alea mai întunecate.

Aș vrea ca prin volumul ăsta să îi fac curioși să citească și altceva. Problema e că nu se citește mai deloc literatură română contemporană. Citim mai mult traduceri. Invers decât în aproape toate celelalte țări. Hai să dăm o șansă literaturii române!

Cât din „Fetiș” este ficțiune și cât este parte din întâmplări reale din viața ta?

Cam totul are ceva real. Uite, îți dau două exemple: în Stalker, prima proză din volum, totul a pornit de la bătrâna care se roagă în metrou, de frică. Am văzut scena asta, am zis că e faină, dar mi-am dat seama că nu are potențial de subiect principal. Și m-am întrebat cum ar merge. Și mi-am spus că ar fi scena unde doi oameni își vor intersecta privirile și zâmbetul. Așa a pornit. 600 lei a pornit de la o știre de la Observator, cu o razie în București. Luau interviu unei prostituate și ea a spus că nu are pește și că e greu, că acum câteva zile a și bătut-o unul și i-a luat telefonul și banii. Mi-a rămas vocea asta în cap și am început să scriu povestea în tren, unde erau doi copii care se fugăreau. Am lăsat povestea prostituatei și am început să scriu despre copii. Apoi am făcut puntea.

Cum ai ales editura cu care să publici și cum a fost relația cu Editura Nemira?

Am ales Nemira pentru că am avut-o pe Raluca Nagy înaintea mea. Și am văzut la ea cum merg lucrurile și am zis că vreau și eu așa, cum am spus și mai devreme. Relația cu Nemira e minunată. Și nu numai cu Eli Bădică, editoarea mea. Mi-e dragă rău Alexandra Florescu, PR & brand manager Nemira, mă înțeleg bine cu mulți oameni de acolo, de la Ana Nicolau (pe care o invidiez pentru energie) până la cei cu care nu am treabă propriu-zis, dar pe care i-am cunoscut la evenimente și îmi sunt dragi. E o editură cu mulți oameni tineri. E fresh.

Ai un „fetiș” pentru anumiți scriitori, fie ei străini sau români?

Am un fetiș pentru autorii asiatici. Japonezi, coreeni, vietnamezi. Și pentru poeții români. Poezia contemporană e noua mea descoperire.

Apropos de asta, cum ți se par scriitorii români contemporani și lumea aceasta a scriitorilor de la noi?

La lansarea mea, Florin Iaru spunea că suntem o generație unită. Suntem o mână de oameni care au început să scrie prin atelierele de scriere creativă realizate de Simina Diaconu. Tot acolo am și cunoscut scriitori, că veneau ca invitați/mentori. Mulți îmi sunt dragi, câțiva îmi sunt antipatici. Dar mi se pare o lume așa faină…

Cunosc, la fel ca și tine, sunt sigură, o mulțime de oameni care visează să scrie o carte și, evident, să o publice. Ce sfaturi ai pentru ei?

Să facă ceva. Există acum și mentorate pentru manuscrise. Să îl dea cuiva avizat, să vadă dacă merită. Eu nu înțeleg literatura de sertar. E bun, publici. E prost, arunci, arzi.

Știu că citești mult, la fel ca noi. Zi-mi tot: ce, când, cum, cât? Spune-mi despre „ritualul” tău de citit, despre cărțile pe care alegi să le citești și despre importanța pe care o au cărțile în viața ta.

Cred că aș putea să citesc mai mult, tocmai pentru că nu îmi găsesc mai mult timp pentru lectură. Citesc în mijloacele de transport în comun – autobuze, trolee, tramvaie, metrou, tren sau avion. Acum, de când nu mai călătoresc în interes de serviciu, se vede în teancurile adunate pentru lectură. Mai citesc și în diminețile de weekend. Eventual, dacă e frumos afară, stau pe terasă și citesc. Și în vacanțe. 

Ce? În mare parte, literatură contemporană. Români și traduceri. Una cu una, prin alternare, că am OCD.

Cărțile sunt parte din viața mea de când mă știu. Am copilărit și trăit înconjurat de cărți și nu îmi imaginez viața fără o carte cu mine în geantă.

Spune-mi care sunt acele 3-5 cărți care ți-au intrat irecuperabil în suflet, pe care le-ai reciti oricând și pe care le recomanzi cu toată căldura oamenilor din jurul tău.

De ce fierbe copilul în mămăligă – Aglaja Veteranyi

În supa Miso – Ryu Murakami

Matei Brunul – Lucian Dan Teodorovici

Negustorul de începuturi de roman – Matei Vișniec

Pe pământ cu toții suntem strălucitori o clipă – Ocean Voung

Și bonus: Sînt alta – Svetlana Cârstean

Apropos, tu de ce citești, Horea?

La început citeam ca să evadez din lumea mea. Acum citesc ca să văd cum scriu alții, ca să învăț de la ei. Din păcate nu prea mai citesc fără să mă gândesc la frazări sau la tehnicitatea stilului.

Ce înseamnă pentru tine o „carte bună”?

O carte bună e o carte pe care nu o uit în trei luni, atât de simplu e pentru mine.

Povestește-ne un pic despre experiența ta în Japonia și, mai ales, care sunt diferențele și asemănările cu poporul român la nivel de scris și citit.

Ei citesc cărțile invers. De la spate la față. Ha ha. De fapt, cea mai mare diferență e cantitatea, să zicem. Îmi aduc aminte librăriile imense, pline de cititori, și cozile când Murakami a lansat un nou volum. Au stat cu zilele la coadă să îl cumpere. Cât despre scris, încep tot cu o evidență: japonezii scriu cu trei tipuri de alfabet. Mie îmi place mult literatura lor, foarte minimalistă. Și cred că se simte asta și în Fetiș

Cum se împacă jobul de zi cu zi cu scrisul? 

Păi, nu prea se împacă. Jobul e ziua, scrisul e seara sau în weekend. Nu am un program, nu am o disciplină. Mare parte din scrisul meu a fost influențat de atelierele de scriere creativă și de deadline-urile de acolo, care mă macină, mă stresează și, din presiunea asta, iese scrisul. Altfel, nu am scris. Am hotărât primăvara trecută să nu mai merg la ateliere și de atunci nu am mai scris. Adevărul e că sunt stors de „inspirație”. Am cam terminat un nou volum și în ultimele luni am rescris. Și o să mai urmeze câteva cicluri de rescriere și de feedback de la editoarea mea, mai mult ca sigur.

Cum ți se pare proiectul nostru „Reading is cool” și de crezi tu că era nevoie de o astfel de platformă sau, vorba unora, de „încă un site despre cărți”?

Nu e o piață saturată, ba dimpotrivă, și orice suflu nou e de bun augur. Poate reușiți să faceți astfel încât să citească și mai mulți oameni. Din păcate, lipsa asta de cultură se vede peste tot. 

Ce mesaj ai pentru oameni prin care să-i aducem mai aproape de cărți și prin care să îi facem să citească mai mult, mai bine, mai asumat?

Mă voi referi la literatura română, că acolo mi se pare că e și mai important. Eu am o vorbă, pe care o tot repet: „Citește autori români contemporani, că nu știi cum dai de ei la coadă la supermarket sau în transportul în comun”. Lăsând gluma la o parte, sunt/-em oameni normali, ca voi. E o senzație wow să vezi un scriitor care îți place, lângă tine. Eu l-am văzut pe Matei Vișniec de curând pe la mine prin cartier. Pe moment, am rămas cu gura căscată, am încremenit. Și apoi am avut un zâmbet larg toată ziua.

***

Pe Horea îl puteți găsi în cărțile lui, pe terasa lui zen de pe care scrie, la evenimentele cu oameni buni și, bineînțeles, pe Instagram.