Ana Barton – Povești și personaje dincolo de cele cinci simțuri

Ioana Bostan

Un prieten din generația părinților mei îmi spunea că artiștii prezentului sunt demitizați, că nu le mai păstrăm misterul și intangibilitatea și că avem prea ușor acces la ei. Eu pe Ana Barton tocmai în felul ăsta demitizat „am cunoscut-o” în mediul online, citindu-i blogul, articolele, postările și prozele. Sunt recunoscătoare pentru apropierea asta fără să fie lipsită de respect, i-am aflat firea, culorile pe care le poartă, simțurile, pozele cu pisici și mai ales cuvintele ei născocite. Așa am și stat de vorbă cu Ana pentru interviul ăsta, cu emoții care s-au transormat în cafea și în vorbă lungă, că nu mai știu de unde am plecat și unde am ajuns împreună.

 

Cu câteva zile înainte să mă întâlnesc cu Ana la cafeaua asta virtuală, am zărit o fotografie pe peretele ei virtual cu o pereche de cizme bordeaux care „s-au frânt” și la care a trebuit să renunțe. Aveau o inimă încastrată în talpă și m-am gândit la ele ca la două personaje ale căror poveste stă acolo să iasă din sertar și să-și ducă twistul la bun sfârșit. Așa că toate întrebările mele pregătitoare s-au topit într-o conversație caldă, de la distanță dar atât de aproape. Mai ales despre noul ei roman, Ophanim”, publicat în 2022 la Editura Trei.

 

 

Ioana: După ce le dai viață personajelor tale, le crești și le îngrijești ca pe ghetele astea cu inima la vedere când „renunți” la ele? Când dai drumul personajelor și poveștii să aparțină lumii?

Ana: Nu renunț niciodată la personaje, pentru simplul fapt că nu sunt ale mele. Nu trăiesc niciodată sentimentul că eu sunt mama lor, că le țin în abdomen nouă luni, după care le nasc, le alăptez și am grijă de ele. Chiar și când personajele mele sunt copii și le urmăresc întregul parcurs de creștere, ei sunt întregi, nu sunt ai mei. Sunt personalități care mă vizitează și-mi arată ca unei oglinzi totul. Sunt singurele persoane pe lumea asta care-mi arată mie totul. Eu nu știu care este totul meu, numai Dumnezeu știe și-i mulțumesc pentru asta. Dar cred că, să fii creator, înseamnă să ai acest privilegiu imens ca niște personaje să-ți arate totul lor. Așa că sunt libere dintru început și fac ce vor ele. Cresc cum vor ele. Sigur că sunt și eu acolo, dar ăsta e sentimentul pe care l-am avut dintotdeauna. De asta și viețile lor cârmesc într-un fel pe care eu nu l-am prevăzut atunci când am făcut schița cărții. Dar nu mă opun. Când ei vor să cârmească altfel, merg pe drumul lor.

 

 

 Îți creezi mai întâi o schiță, le urmărești pe parcursul poveștii, dar apoi personajele „își fac de cap.”

Schița la Ophanim a durat cam un an jumătate sau chiar doi. Întotdeauna când scriu, însă, observ că personajele vor altceva.

 

 

 Diferă mult povestea lui Ophanim din planul inițial?

Nu radical. Sunt diferențe de nuanțe. Și dacă personajele vor acele nuanțe, e libertatea lor să le creeze, eu doar le așez în cuvinte.

 

 

Spuneai într-o emisiune că atunci când adormi îți apar în gând personajele tale și dimineața te trezești și te întrebi ce-au mai făcut? Cum îți apar?

Uneori direct. Mă gândesc că erau acolo și au ales momentul în care să se înfățișeze. Se întâmplă să fie atât de abrupt, încât să nu mă pot gândi la altceva decât că erau acolo și au deschis ușa către mine. Sunt un martor care le consemnează viețile. Și ca orice scrib, întotdeauna pune ceva și de la el. Întotdeauna în cerneală este și sângele omului care scrie. Și dă drumul poveștii în lume. Dar înainte să fac asta, eu dau drumul poveștii în fața ochilor mei. Povestea nu se scrie cu mâna, ci în și cu toate simțurile, iar în momentul în care o scrii cu mâna ta și o vezi cu ochii tăi scrisă, ea este destul de diferită de cum au creat toate simțurile tale. Îmi dau seama că eu nu scriu niciodată singură. Nu mă vizitează acest tip de trufie, din fericire, că eu sunt Creatoarea acestor lumi. Cred că sunt ușa prin care aceste lumi ies din mine și se duc în lumea mare. Vasul în care ele se strâng, ca un fel de athanor în cuptorul alchimic, îl pui să fiarbă și aburii care ies sunt povestea. Sunt cele cinci simțuri pe care le găsim pe care le găsim în cărți și mai sunt celelalte simțuri, care, din fericire, nu au nume. Când credem că știm totul despre noi și putem controla e momentul în care am pierdut legătura cu misterul din noi și cu misterul lumii.

 

 

Mereu te-am perceput ca pe o scriitoare a tuturor simțurilor și cu ceva dincolo de ele, uneori asta se vede chiar din coperțile cărților. Cea de la „Ophanim” cred că te reprezintă. Iar de la „Jurământ de rătăcire” ai acest brand personal cu numele tău și titlul cărții caligrafiat. Cum s-a născut semnătura ta?

Andrei Gamarț este creatorul copertei, un mare artist contemporan, sunt fericită și recunoscătoare că el a creat-o. În ce privește caligrafia, îi aparține Ancăi Ciuciulin cu care am început să colaborez în momentul în care Cezar Popescu, cel care a descoperit plăcuțele de sticlă cu fotografiile lui Costică Acsinte – mi-a spus că vrea să scoată un album și dacă vreau să scriu niște texte la fiecare fotografie. Mi-a venit ideea să le scriu de mână. Am vrut să semene cu felul în care Acsinte făcea fotografie. Și pentru că eu scriu atât de urât și ilizibil, am observat că, străduindu-mă să scriu frumos și citeț se pierdea fluxul ideatic și emoțional. Cu scrisul meu rapid și ilizibil îmi structurez toate cărțile și apoi iau o lupă să descifrez ce-am scris. Abia apoi așez textul în Word. Așa că m-am apucat să scriu de mână la acest proiect și am început să plâng, când m-a sunat Anca Ciuciulin, care mi-e prietenă apropiată. Mi-a zis să scriu cum pot eu și ea mi le va scrie caligrafic.  A fost prima noastră colaborare, în 2015. Iar la „Jurământ de rătăcire”, apărut în 2016, am colaborat din nou, fotografia de pe copertă e a ei, o corcodușă în țărână. Am păstrat aceeași formulă și la „Pervazul lui Dumnezeu” (2016), apoi am continuat și la „Nemuritorii de rând”, coperta și grafica de interior sun create făcută de Sandra Segal, e o bijuterie. „Mamifer” are pe copertă o fotografie de Acsinte și în interior încă 12 fotografii ale lui. Este brandul nostru, al Ancăi și al meu, pentru care-i mulțumesc din tot sufletul.

Dacă te uiți la titlul cărții Ophanim, observi acel „O”, i-am povestit Ancăi ce este ophanimul și cum este  reprezentată entitatea în cartea lui Ezechiel și în cartea lui Daniel din Vechiul Testament. Și Anca l-a creat după descriere. La fel a fost și cu Andrei Gamarț, i-am povestit cartea, i-am spus care sunt accentele pe care le văd eu, locurile, mingile de foc, umbrele din carte. Ne-a luat vreo săptămână pentru alegerea culorii finale de fundal. Inițial coperta 1 și flapsurile aveau alte nuanțe de verde, dar apoi am decis să fie unitară, să simți acel verde de la viață că palpită în mâinile tale. Așa cum la „Nemuritorii de rând” mi-am dorit o bucată de albastru. Una e o mare verde și una o mare albastră.

 

 

Are multă viață în ea, am remarcat și elementele tactile, poți pipăi literele și câteva elemente vizuale. Mi-a atras atenția și un simbol, un melc în chip de miezul universului?

Exact, e un amonit. Mi-a plăcut enorm că Andrei a așezat amonitul pe acel capitel de coloană care reprezintă tronul lui Dumnezeu.

 

 

Pentru că pe lângă Litere, ai urmat și studii teologice și chiar ai început un doctorat în psiholingvistică, romanul tău îmbină cunoașterea dintre aceste domenii ale tale. Cititorul tău are nevoie de documentare, o poate înțelege oricine sau e o carte de nișă?

Doctoratul nu l-am terminat, dar continui să studiez și psiholingvistica și teologia, chiar după 20 de ani, sunt niște pasiuni ale mele, niște roți care se învârt. E o carte pentru oricine, nu e o carte de nișă pentru că este ficțiune. Nu am folosit note critice și de subsol, nu mi se pare normal să-l trimiți pe om la dicționar de o sută de ori, o dată de două ori da, îl scoți din poveste și-l rănești. Chiar dacă citești cuvântul ophanim când deschizi cartea și te întrebi ce-o fi aia, nu te neliniști, am făcut eu în așa fel să afli ce este. Nu scriem ficțiune ca să complexăm cititorii. Eu nu mă așez în postură didactică atunci când scriu ficțiune. Lumea exterioară ne dăruiește mult, ne crește, ne alină, dar ne și rănește mult. Așa că îți ofer și toate instrumentele de care ai nevoie să rămâi în poveste.

 

 

Eu am fost curioasă să văd cum arată această entitate, rețin că în a doua parte a cărții Ophanim i-a explicat Unei de unde provine numele lui.  Am vrut să văd ce simțuri te-au mai dus și la creatura asta.

 Desigur, iar la începutul cărții mai este o referință. La botezul lui Ophanim. Nu ți se pare interesant că ophanimii sunt singurele făpturi cerești care nu au o reprezentare antropică? Nu au aripi, sau rareori sunt reprezentați ca niște roți cu aripi, au o reprezentare atât de tehnologică, de roți și de culoarea berilului, de asta e cartea verde. Sunt atât de frumoși și nu seamănă cu oamenii deloc. Asta mi s-a părut extraordinar. Heruvimii, serafimii au mai multe aripi, au ochi poziționați pe aripi, dar au o reprezentare antropică. Seamănă cât de cât cu oamenii.

Ophanimul tău are un simț deosebit al auzului, asta-l face deosebit de alți oameni? De asta e un însingurat?

El este dotat cu un supra-auz, dar în carte eu nu am vrut ca el să fie un plus, am pornit de la această goană după excepțional pe care noi o trăim. Ne face să ne tăiem corpurile, să ne punem tot felul de adaosuri ca să părem mai buni, mai frumoși, mai de dorit. Asta este înfricoșător. Mai ales că este un fenomen de masă. Personajul meu are un suprasimț care nu-i ușurează viața deloc. E o parabolă a excepționalismului, ceea ce m-a mișcat pe mine în a scrie această carte. Ophanim nu are nevoie „să dea lumea mai tare” ca să pară mai bun și mai de dorit. Iar acest zgomot e cel care îl face pe el să „dea lumea mai încet” ca să poată exista în acest vacarm. La început e un însingurat, până găsește acea cale de mijloc ca să supraviețuiască, îi ia zeci de ani.

 

 

Ai creat un personaj feminin universal, Mamifera ți se lipește de suflet, îți vine s-o și scuturi câteodată, uneori e o egoistă, o mamă-elicopter, dar e o femeie extraordinară.

E mama și antimama. Noi, mamele, suntem și mămicuțe și mămoaie. E o mamă obsedată și face și acel lucru cutremurător, nu doar că nu-i înlesnește copilului legătura cu tatăl, ci dimpotrivă, i-o rupe din fașă. Dar nu e mai puțin uman, multe mame fac asta. Tocmai asta o face un personaj autentic.

 

 

Bunica îi spune copilului Ophanim când era mic „mânca-l-ar mama” – mă iubea Mamana canibalicește”. Ciudate vorbe mai folosim în limba română. De unde pornește dragostea ta față de personajul-mamifer și de alte ființe?

Când era mică, fiica mea m-a întrebat într-o dimineață: Mami tu ești un mamifer? Iar eu i-am spus că NU. Apoi m-am gândit mai bine. Cum nu? M-am gândit apoi la libertatea pe care o au mamiferele și pe care oamenii nu o mai au. În volumul meu (n.r. „Mamifer”, volum de proză scurtă publicat la Hergbenet, 2016) și povestirea care explică titlul cărții, vine de la mami. În Ophanim, acest supranume al Firei (Zamfirei) mi se pare cel mai potrivit pentru personalitatea ei, ca o ironie a autorului – un copil, din greșeală în loc de mama Fira i-a spus Mamifera, așa am simțit eu să înțep puțin personajul ăsta. I se și potrivește, ea e o tipă cu mult umor. Are totodată și o tandrețe explicită, pentru că e una dintre cele mai mari pierderi ale lumii contemporane. Noi avem niște răni constitutive pe care le vom purta cu noi, am ajuns să nu mai acceptăm asta, să vrem să vindecăm. Dar frumusețea e cu rană.

 

 

Când era mic, Mamifera și Mamana l-au poreclit pe băiat Intrieș. Iar mai târziu mama îi spune Fane.

Auzea prea mult și el credea că toate lumea aude ca el. Ea a avut nevoie să-i dea copilului acel nume extraordinar pentru ea, nu pentru el. Apoi și-a dat seama că acel nume e o pălărie prea mare chiar și pentru ea ca mamă. Cu felul ei abrupt de a fi, dar și cu umorul ei, din Ophanim a făcut Fane. Și așa l-a umanizat pe bietul nefericit. Altfel, dacă te cheamă Ophanim e ceva ce te apasă toată viața.

 

 

E o ironie și în numele tatălui, atunci când se întâlnesc. Nici Severică nu era un apelativ mai puțin amuzant.

Pe Sever îl cheamă Hoia. „Hoie” în limba română înseamnă gaură, gol mare, e un arhaism și regionalism care nu se mai folosește. Niciun nume sau poreclele nu sunt întâmplătoare. Tradiția noastră lingvistică la români a fost dintotdeauna să avem un cognomen, diminutivăm numele copiilor. Mamifera n-a putut mai mult, fiind o personalitate a făcut din numele lui Fane, ce putea să facă? Ophanimel? Ophanimuț? Celelalte porecle au legătură cu viețile oamenilor, cu comunitățile, timpurile în care trăiau.

 

 

Pe lângă simțul limbii care denotă multă duioșie în scriitura ta, am simțit în personajul narator aproape și o voce feminină, e dată de felul în care el a fost crescut de cele două femei?

O voce feminină are orice bărbat. Cu atât mai mult în cazul lui, fiind crescut de mama și de bunica, vocea asta e mult mai clară. Și gândindu-mă la Mamifera, ca la o femeie care nu a manifestat explicit vreuna dintre arte, este o artistă. Nu în sensul artelor numite ale lumii. Există o artă a tăcerii, o artă a dialogului, a tandreței. Iar Mamifera are această artă. Alăturarea personajului de cele două femei îl determină să-și dezvolte latura feminină și capacitatea de perspectivare a lumii. Pentru el perspectiva laterală pare ceva înnăscut, dar este din creștere. Sigur că îl duce și către despicarea firului în patru și însingurare sau neîncredere în oameni, dar așa-zisa feminitate îl face să fie bărbatul asumat.

 

 

A propos de cuvinte, tu inventezi multe.

Când  nu am cuvinte le fac. Nu le chinui, ele vin pur și simplu. Le creează mintea din spatele minții, nu rațional. Așa vin ele. Trăiesc undeva în interiorul meu, de unde vin și personajele cu aceste cuvinte care sunt hainele lor.

 

 

Spuneai că te irită ideea contemporană de vindecare generalizată, dar crezi că poveștile vindecă?

Nu-mi place când vindecarea e clamată, toată lumea se vindecă. Oamenii nu mai au voie să fie supărați, triști, nervoși, li se spune că sunt frustrați. Ori asta e o formă de a-l insulta pe om, pentru că înseamnă că el nu se descurcă cu emoția lui din acel moment. Iar când cineva își arată vulnerabilitatea tot ca slăbiciune este tratată. Eu cred că de vindecat vindecă numai Dumnezeu. Dar el este cel care a pus povestea în noi. Din cuvânt facem poveste, poezie și apoi celelalte arte, oameni care le desenează, le pictează, le sculptează, noi le traducem tot în cuvânt. Dumnezeu ni l-a dat ca să punem emoția în cuvânt, în poezie și în celelalte arte, cinematografia sau fotografia. A pus în  noi misterul. Dar noi ne-am transformat în niște săpători, vrem să găsim rana, să-i dăm cu spirt și să trăim ca niște roboți vindecați. Din toate astea pierzi bucuria și durerea, tandrețea care ne alcătuiesc în aceeași măsură. Această carte a fost a mea când am scris-o, până la ultimul cuvânt pe care l-am pus în ea. Dar din momentul în care a plecat în lume este cartea fiecărui om care-o citește cu el însuși, cu perioada în care se află, cu istoria personală sau a societății în care trăiește.

 

Foto credit: Ioana Bostan

Ana Barton e omul-artist de peste tot, e pe stradă înfășurată în steag atunci când nedreptatea se cere luată la rost, e la masa editurii semnând autografe cu stiloul, e în căminul ei înconjurată de cei dragi și de pisicile ei, e la masa de scris, e în școli ca să le vorbească și să le citească povești copiilor, e la emisiuni și podcasturi despre frumos, simțuri și scris. Și acum e la noi, la Reading is Cool. Mulțumesc, Ana, din totul meu, vorba ta!