Pe Raluca Feher o iubești sau o urăști. De cele mai multe ori, o iubești. Nu poți altfel, când e vorba despre un om care și-a exersat curajul să spună lucrurilor pe nume și să modeleze limba ca și când cuvintele i s-au așezat docile în minte unul după altul și tot ce așteaptă e ca degetul să apese tastele ca să se înșiruie cuminți pe hârtie. Nu vă lăsați înșelați. Ușurința limbii la Raluca e un efort care se întinde pe mulți ani de încercare și eroare. Și curaj, da, să nu uităm curajul. (Un interviu de Gabriela Stolnicianu.)
Pentru că discuția aceasta este găzduită de platforma readingiscool.ro, care este dedicată cititului, aș vrea să știu cum ești ca cititor?
Raluca Feher:
Ca cititor, nu am deloc o disciplină. Și mă surprind cărțile din casă, pentru că uit de ele. Unele sunt în pivniță, pentru că mi-am luat casa în cutiuță și mi-am mutat-o din Brașov, iar multe cărți au rămas prinse în cutii și tot le mai găsesc și le scot și zic ”Băi, dar eu nu știam că am cartea asta” și mă apuc de ea și mai citesc cinci pagini… Întotdeauna am pe noptieră cel puțin cinci cărți. ”Cum să ajungi președinte – pentru stupizi”, ”Cum să nu te sperii de vaccin – pentru stupizi”. Până în ultimii 10-15 ani am ocolit destul de tare literatura, am început să citesc foarte multă istorie, foarte multe cărți de jurnalism, foarte multă știință, să intru în behavioral economics, să mă duc în niște zone pe care nu credeam nici eu vreodată că o să le studiez. Eu am făcut ASE-ul silită de maică-mea, dar nu mi-a plăcut absolut deloc și e foarte ciudat cum, de la un moment dat, mi s-a părut foarte interesantă zona asta de economie. Am început să studiez foarte mult, să aprofundez niște lucruri pe care nu le-am învățat și pe care probabil nu le învață nimeni nici acum, după 30 de ani, în facultățile din România. Cum spuneam, nu prea citesc literatură. Am niște autori de la care citesc tot ce-au scris vreodată, după care închei cu ei. Îi epuizez. Adică, am luat Kurt Vonnegut, am citit tot Kurt Vonnegut, tot ce-a scris omul ăla. Și dacă a scris pe un bilet de troleibuz ,,spală-mă”, eu am citit chestia aia. Saul Bellow, la fel. Sau Douglas Coupland, un canadian care s-a lansat cu ”Generation A”, apoi a scris ”Girlfriend in a Coma”. Ăsta era destul de șmecher în anii ’90. Apoi Baricco… Păi când l-am descoperit pe Baricco, mi-a explodat capul!
Dar ești un recititor sau le abandonezi? Adică le-ai citit, le-ai terminat, nu te mai interesează, bifezi alta și alta și tot așa?
Nu sunt un recititor, dar sunt extraordinar de thorough: deschid prima pagină, mă duc până la ultima pagină, citesc și acknowledgements, citesc absolut tot, inclusiv cotorul, pentru că am senzația că, dacă cineva s-a chinuit să pună hârtia asta acolo, probabil că are o însemnătate. Mă tot gândesc la lucrurile astea. Acum citesc o carte, ,,The Shallows”, scrisă de un tip, Nicholas Carr, în 2011, în care vorbește despre măsura în care creierul nostru este produsul interacțiunii cu internetul și despre faptul că noi nu mai putem să citim profund. Creierul nostru, învățat să adune, să alerge ca un șoricel pe roată, să adune informații, hyperlink-uri împrăștiate, între video-uri, între toate lucrurile acestea, nu mai este capabil să se concentreze, iar noi nu mai putem să naștem noi semnificații, să construim corelații. E fascinant! Acumulăm mai multă informație, dar este destul de superficială și atunci nu se bătătoresc niște sinapse, nu se creează niște legături între chestiile pe care le-am învățat și asta înseamnă că nu mai putem să creăm amintiri. Practic, nu ne mai lăsăm imaginația să mai facă ceva.
Mai cutreieri librării, biblioteci sau mergi pe varianta cumpărăturilor online?
Cred că ultima oară când am intrat într-o librărie a fost în Barcelona, prin iunie 2019, când încă era mai relaxată treaba și mi-am cumpărat de acolo niște cărticele de istorie, despre Dresda și despre comunism, altă marotă de-a mea.
Știu dintr-un interviu că nu prea citești autori români. S-a schimbat ceva?
Nu s-a schimbat. Am încercat să citesc acum, de curând, proza scurtă a Simonei Goșu și mi-am dat seama că nu e genul meu. Adică, am un gen destul de clar și am renunțat. Alina Nedelea, ”Șoseaua Cățelu” mi-a plăcut foarte mult pentru că mi s-a părut că este din altă lume. Cartea scrisă de ea era în vogă prin 2014.
Da, dar trebuie încurajat acest citit al autorilor români, căci, uite, ajungem să vorbim și despre cărțile tale și atunci ce ne facem dacă lumea refuză ?
E această problemă că nu se citește pentru că e greoi. Adică, ”Cum?! Mă pui pe mine să mă gândesc?!” Da! Fă un efort!
Păi și cum ți se pare că ai scris ”Te iubesc, dar nu pe tine”? Ușor sau greu?
Asta a fost una dintre discuțiile de curând cu una dintre cititoare, care era psiholog și zicea că o folosește la terapie. ”Te iubesc, dar nu pe tine” mi se pare că e mai greoi decât ”Să nu râzi :((”. Chiar mă gândeam că dacă aș fi scos ”Te iubesc, dar nu pe tine” înaintea lui ”Să nu râzi :((”, n-ar fi fost bine din punct de vedere comercial pentru că este o carte mult mai greu de citit, mult mai complexă, mult mai violentă, mai brutală. Și atunci, oamenii se feresc de chestiile astea. Vor să…
Să se căsătorească la sfârșit.
Este foarte mare influența americană. A tot ce înseamnă Hollywood, nu neapărat a literaturii americane, aia e cu totul altă zeamă, dar bucata asta de Hollywood a distrus toate așteptările și a instaurat un soi de comoditate sufletească. Totul trebuie să funcționeze pe un tipar foarte simplu, modular. Dacă deschid la capitolul 87 este același lucru, totul este această mâzgă… Uite, mi-am adus aminte de un autor, o indiancă, Arundhati Roy, care a scris ”Dumnezeul lucrurilor mărunte” și ”Ministerul fericirii supreme”. Mi se pare genul de literatură pe care noi nu o s-o avem mult timp de acum încolo pentru că suntem, cum spuneam, tributarii acestei ușurințe de a face lucrurile țac-pac. Ea e implicată în politică, se bagă în libertatea pentru Tibet, politică externă, chestii complexe. Pe noi nu ne interesează. Trăim un proces fantastic de tabloidizare care vine tocmai pe lipsa de cultură. Nu avem niciun fel de schelet. Cititul nu se face așa cum am fost noi învățați, îți trebuie o structură. Nu poți să citești Goma din prima, când tu nu ai nici un fel de cultură politică, civică sau jurnalistică. E ca analfabetul funcțional. El citește, dar habar nu are ce citește. Doar adună, ca o babă, pisici, ziare și pungi Billa. Le depozitează și zice că a făcut o treabă foarte bună și că e un om citit. Ce înseamnă asta, că ești un om citit?
Oricum, e greu și să ajungi la cărțile potrivite, mai ales că sunt atât de multe și nu vine nimeni să te ghideze ”Uite, începe cu asta”. De aceea am făcut Readingiscool for kids, Readingiscool for teens, cu recomandări, cu Zoom, cu citit. Tocmai ca să schimbe, în ani, pentru că nu vezi rezultatele pe termen scurt.
Să sperăm că vom trăi acel moment. Eu am 47 de ani, eu nu cred că-l prind, dar să vedem.
Deci, nu te-ai gândit să construiești linear romanul ”Te iubesc, dar nu pe tine”…
Nu. Tocmai asta a fost chestia, că tot timpul mă gândesc la lucrurile pe care le interpretează oamenii și în primul rând la familia mea și la prietenii mei. Iubitul meu, săracul, a și zis la un moment dat ”Băi, de ce ai scris că eu am Audi? Dacă o să zică lumea că eu sunt ăla?” E roman. E ficțiune. Sunt milioane de oameni cu Audi, dar e fabulous pentru că întotdeauna trebuie să ții cont de chestiile astea. De exemplu, o prietenă de-ale mele nu mai vorbește cu mine, dar nu neapărat că a citit cartea și s-a recunoscut în vreun personaj, ci pentru că, înainte să public, mi-a zis ”Dacă folosești în carte orice chestie care ni s-a întâmplat nouă, eu nu mai vorbesc cu tine.” Și zic ”Băi, dar mi s-a întâmplat și mie. Dacă ni s-a întâmplat împreună înseamnă că am și eu parte.” Și când a auzit că am scos cartea respectivă, nu a mai răspuns la niciun mesaj. În general, e foarte complicat cu oamenii. La ”Să nu râzi :((” lumea a întrebat cât este adevărat, câte s-au întâmplat din toate astea. Și mă gândeam, dacă l-am fi întâlnit pe Philip Roth, l-am fi întrebat, din raftul ăla de cărți pe care l-a scris, cât e adevărat din fiecare bucățică? Cine e? El e profesorul cutare sau profesorul cutare? Dar a fost cu studenta aia sau cu studenta cealaltă? Bucură-te de o poveste frumoasă, nu îți pune mereu întrebarea ”oare este adevărat?”.
Nu știu cum se face că toate cărțile bune sunt cu durere, cu morți, cu nebuni și cu tragedii. Chiar mă întrebam dacă există vreunul frumos, bogat, deștept cu doi părinți care se înțeleg și care trăiește fericit până la adânci bătrâneți și ne spune și nouă și noi ne bucurăm că l-am citit. Nu cred că m-ar interesa.
Da, într-o pagină și ai terminat cartea. Țin minte că îmi povestea un prieten care terminase Scenaristică, că ăsta e primul lucru pe care îl înveți la Scenaristică, că trebuie să ai un punct de inflexiune, o dramă, o intrigă. Și intriga este întotdeauna ceva care este făcut de soartă într-un anumit context, iar el trebuie să aleagă în ce direcție se duce. E foarte interesantă treaba asta de evoluție. Dacă personajul nu are evoluție, pa! Are Kurt Vonnegut, pe Youtube, ”Shape of stories”. Mi-a plăcut foarte mult și, într-adevăr, când explică cineva are sens. Și poate nu ne gândim când citim o carte, dar dacă ai lua-o, ai structura-o și ai descompune-o, ai observa că ăsta-i de fapt scheletul și asta e baza și că există rețete. Bine, nu rețete de cum să scrii un bestseller în trei zile, ci povești de bază în jurul cărora se lucrează fără să îți dai seama.
Am avut o perioadă cu ”Să nu râzi :((”. Eram ca Martorii lui Iehova. În metrou: ”Ce faci?” ”Citesc. Uite, dacă vrei ceva drăguț…” Dacă zicea cineva ceva, ,,uite cartea asta”; dacă venea pizza, ”vreți să citiți o carte?” A fost genul ăla de carte pe care nu îi spui mamei că ai citit-o, dar o lași pe noptieră, că poate o deschide ea.
Dar, vezi, nu ai același lucru cu ”Te iubesc, dar nu pe tine”. E clar că nu este aceeași chestie. ,,Să nu râzi :((” este o tară generațională sinistră pe care o avem noi cu mamele și cu familiile, pe când toată bucata asta de raportare la ce putem să facem noi și la viața noastră erotică și la construcții… Nu mai putem să dăm vina pe nimeni sau putem să dăm într-o foarte mică măsură. Nu ne-o asumăm încă, nu vorbești despre chestiile astea. Nu vrem să ne uităm în direcția aia. Și nu-urile astea, și rușinea că nu spunem, nu vorbim mi se pare că sunt mult mai dureroase pentru că presupun faptul că ar trebui într-adevăr să ni le asumăm. Nu mai pot să dau vina pe mama total pentru ceea ce mi se întâmplă, e treaba mea. Și acolo e o problemă mult mai nasoală, mult mai adâncă și negarea e mult mai mare.
Apropo de presiune și de ce așteptări au alții, cum e să fii și scriitor și contribuabil în același timp? Că lumea își închipuie că scriitorul stă într-un hamac, boem, vine muza și îi aduce un cocktail…
Exact. Mai ales la scriitorii români. Am auzit interviuri, cred că pe Facebook, că oamenii ăștia mor de foame. Și vorbesc de oameni care au un istoric, sunt cunoscuți. Eu am o meserie, mă duc la serviciu, nu pot să trăiesc din banii ăia niciodată în viața mea. Știu că am vorbit cu o altă editură acum câțiva ani și îmi povestea de Irina Binder, care este tot din Brașov. Eu nu am citit nicio carte de-ale ei, dar am înțeles că femeia vindea cu sutele de mii. Tot din Brașov este Petronela Rotar, care mi-a zis într-o conversație privată că ea vindea câteva zeci de mii. Învață-mă și pe mine! Că eu nu știu cum să fac. Spunea că sunt autori care au un cârlig mult mai mare la public pentru că scriu într-un anumit fel. Unii reușesc, alții nu. Nu cred că are legătură cu talentul sau cu scriitura în sine. Ce mi s-a părut mie interesant și explică într-un fel povestea: se citește ușor. Presiunea este foarte mare, exact ca în publicitate, ca lucrurile să fie cât se poate de directe, de simple, de seci.
Scurt. Să fie ca pe TikTok.
Exact. TikTok, foarte simplu, cu un vocabular foarte sărac, iar noi trebuie să ne jucăm cu el. Acum câțiva ani am avut un circ îngrozitor cu un client de la o bancă, lucram atunci pentru ei și am scris cuvântul ”păstârnac”, iar asta i-a oripilat pe oamenii de la marketing. Cam așa se întâmplă și în literatură. Sunt smulse toate cuvintele astea care nu sună bine. Aș vrea ca oamenii să se bucure mai mult de expresivitatea limbii. Cred că este singurul lucru de care, cu adevărat, sunt mândră. Am mândria asta că mă străduiesc și muncesc mult la treaba asta și am ajuns, după ani de muncă și de folosire a limbii, s-o manipulez într-un anumit fel. Nici dracu’ nu vorbește despre chestia asta.
Mai ales că scrii de foarte mult timp și mă gândesc că tot exercițiul ăsta ți-a folosit, antrenamentul din publicitate și de pe blog…
Absolut. Dacă vrei să scrii o carte, trebuie să te apuci să scrii zilnic.
Noi sperăm că există secrete, că există pilule ca în filmul ”Limitless”, de lua Bradley Cooper câte una și scria toată noaptea.
Și eu am vrut…
E ca la oamenii care slăbesc brusc și ne întrebăm care e secretul. Și după aceea ei îți spun ”Păi, m-am dus la nutriționist, mi-am făcut analize, mi-a dat o dietă personalizată, am făcut sport.” Și tu ești ”dar știu toate astea. Dar, hai, că e un secret.” Nu. Cred că e muncă și aici, dar noi tot sperăm.
E foarte multă muncă în sensul ăla că nu trebuie foarte multă muncă azi. Să muncești 20 de ore și să dormi 4. Dar, în timp să se adune și să ai o disciplină pe care în mod normal noi nu o avem, dar dacă ai un serviciu sau un blog care te obligă într-un anumit fel să ai o ciclicitate, cuvintele alea vin altfel.
Împrumut chestia asta cu avatarul, din publicitate. Am citit pe la diverși care ne învață cum să scriem, că trebuie să scrii unui singur om, nu unei mase, nu unui public foarte divers, de toate sexele, de toate vârstele. Ai în minte, de exemplu, când scrii, fix femeia care a fost abuzată și care poate că ar avea nevoie de un șut ca să iasă din poveste sau scrii mai degrabă către ceilalți?
Mie îmi scriu. Vorbesc foarte serios. Pentru că îmi dau seama că dacă îmi place mie, e ok. Mi-am dat seama de treaba asta în timp, pentru că muncesc de la 18 ani în comunicare. Și mi-am dat seama că trebuie să fii mulțumit tu cu ceea ce ai scris pentru că, dacă stai și te chinui să îi mulțumești pe toți, o să apară întotdeauna niște oameni care o să spună ”Băi, stai puțin, ce dracu ai pus aici?” Și atunci îți este foarte greu. Nu îți trebuie decât să îți stabilești foarte clar un țel: eu vreau să spun asta. Ce vrea cartea să comunice? Cartea asta vrea să comunice că noi trăim într-o minciună infernală și ne place foarte tare să ne mințim pentru că preferăm să spunem că nu suntem ologi, avem picioare, dar pe noi ne-a călcat trenul de mult. Asta e senzația mea, că noi continuăm să ne prezentăm și să ne ducem fără corp în tot felul de întâlniri și vrem să părem oameni întregi. Nu suntem. Asumarea bolii mi se pare extrem de importantă sau asumarea puțintimii. Asumarea lipsurilor.