Șotii, pozne și năzbâtii cu Alex Moldovan

Alex Moldovan
Sînziana Bălțătescu

O povestire de citit pe sub bancă

Elevii dintr-a şasea E sunt de groază (ca mai toţi elevii, din mai toate clasele a şasea, dar asta e altă poveste). Diriga lor e zăpăcită de cap, i-au ieşit peri albi de la atâtea rufe spălate şi cioburi adunate prin cancelarie după boacănele lor (ca mai toate dirigele, dar şi asta e altă poveste).

Într-o zi, după ce elevii de la a şasea E au sărit calul mai dihai ca de obicei, diriga a răbufnit: a trântit catalogul de catedră şi i-a anunţat că nu mai poate şi, dacă nu termină cu trăznăile, ea renunţă la clasă şi-i predă pe mâna altui diriginte.

După ce au făcut un consiliu de taină în pauză, elevii, care ţineau la diriga lor, au hotărât să fie cuminţi măcar o zi, ca să o îmbuneze.

Foto credit: Fana Cătinaș

Cum s-ar fi putut termina povestirea

Şi aici, povestea asta scrisă de Alex Moldovan, ar fi putut bine-mersi să continue cam aşa: elevii au fost cuminţi, i-au dus şi flori Dirigăi, i-au mulţumit pentru tot ce a făcut pentru ei. Între timp, au descoperit cât de frumos se desfăşoară orele când e linişte, ce lucruri minunate le spun, de fapt, profesorii, dacă au ocazia, cât de multe lucruri le sunt oferite şi cât de iubiţi sunt. S-ar fi simţit recunoscători pe vecie şi ruşinaţi de cât de orbi şi nesimţitori au fost. Şcoala s-ar fi transformat pe loc într-un loc feeric, unde toţi copiii sunt ascultători, respectuoşi şi bucuroşi să-şi facă temele şi ar fi trăit toţi fericiţi până la sfârşitul ciclului de învăţământ obligatoriu.

Însă Alex Moldovan scrie literatură pentru copii, nu pentru adulţi.

Aşa că povestea lui (una dintre ele) din cartea ”Povestiri de citit pe sub bancă”, lansată anul acesta la Editura Arthur, se termină așa:

”…doamna dirigintă le-a mulţumit cu lacrimi în ochi pentru gestul lor, dar i-a rugat ca data viitoare când le mai dădea prin cap să se comporte frumos, să ceară ajutorul unui adult şi să cheme mai întâi poliţia şi salvarea”.

Când îşi încearcă mâna cu literatura pentru copii, multor autori le vine greu să nu cadă în capcana de a le vorbi ca un adult, de a pune în poveste o încărcătură musai morală, de multe ori prea transparentă, supraexplicită şi explicată. De prea multe ori, literatura pentru copii este un discurs pe care un adult vrea să-l ţină copiilor din papucii lui de adult, o învăţătură pe care o are de transmis.

De prea multe ori, noi, adulţii, uităm că nu doar copiii, ci şi noi înşine avem urechile închise la discursurile moralizatoare şi că iubim poveştile care ne lasă să ne identificăm cu ele, ne lasă să navigăm prin personaje şi situaţii complexe şi să ne extragem singuri concluziile şi valorile.

Alex Moldovan e un scriitor de literatură pentru copii autentic şi valoros.

Scrie poveşti pentru copii, nu încearcă să-i momească, să-i păcălească, să le dea lecţii. Îi respectă atât de mult, încât ştie că ei s-ar prinde imediat şi ar pune deoparte cartea, în raftul acela cu ”cititul e plictisitor”.

În loc de asta, se joacă, râde, stă cu ei, în lumea asta cu logica ei abracadabrantă, cu inserţiile ei de magie, cu pozne şi şotii care te enervează pe moment, dar pe care le povesteşti după aceea cu prietenii, tăvălindu-te pe jos de râs.

Şi, atunci, copiii rămân cu ”Povestirile de citit pe sub bancă” pe noptieră (sau sub bancă, la ora de mate, cine ştie), pentru că cititul e cool.

Şi unii profi, din categoria celor zăpăciţi de cap de atâtea pozne, dar lipsiţi de scorţoşenia harului moralizator numai bun de presărat peste minţile neluminate încă, o pun, zâmbind pentru sine, pe lista lecturilor recomandate. Serios, fiică-mea e într-a şasea, are de citit ”Povestiri de citit pe sub bancă”, e pe noptieră şi ne hlizim cu ea în fiecare seară (Mulţumim, profa! Mulţumim, Alex!).

Alex Moldovan ne răspunde

Şi acum, că deja v-aţi prins că-l iubim pe Alex Moldovan, vă lăsăm cu el, să-l iubiţi şi voi, că asta o să vi se întâmple după ce-l auziţi cum ne răspunde la câteva întrebări pe care i le-am pus pe la Reading is Cool:

Foto credit: Claudiu Guralic

Sînziana Bălțătescu din partea Reading is Cool: Zi-ne șotia cea mai haioasă la care ai participat în gimnaziu.

Alex Moldovan: Au fost mai multe asemenea momente delicate. Îmi amintesc că, la un moment dat, înaintea unei ore la care știam că profesoara are obiceiul de a intra în clasă trântind de catedră catalogul, am întors pur și simplu catedra cu susul în jos, mascând totul foarte realist cu o față de masă atent lipită pe la colțuri. Hai să zicem că nu-mi mai amintesc care au fost urmările…

Sînziana: Cum era în clasa a șasea? De-a ce vă jucați la școală în pauze și de-a ce vă jucați în timpul orelor?

Alex Moldovan: Cel mai des, în pauze jucam leapșa – sau mâță, cum îi zicea la noi: ne fugăream prin toată curtea până nu mai puteam respira. La mine, asta dura destul de puțin, pentru că nu eram genul sportiv, dimpotrivă, chiar.

Alta dintre ocupațiile noastre preferate, deși involuntar, era să spargem geamurile de la sala de clasă, ba cu mingea, ba cu alte diferite obiecte zburătoare mai mult sau mai puțin identificate. Eram atât de harnici, încât îmi amintesc că, la un moment dat, rămăseseră intacte doar jumătate dintre geamuri.

Sînziana: Simți că școala a fost un spațiu prietenos cu tine? Ce ar fi însemnat pe atunci un spațiu prietenos și ce înseamnă acum, pentru Alex adult?

Alex Moldovan: A fost un spațiu cu precădere ostil, cu insulițe de calm și plăcere. Majoritatea profesorilor erau fie plictisiți, fie violenți, fie plictisiți și violenți. Palmele aplicate elevilor erau la ordinea zilei, la fel și gumele de mestecat lipite cu măiestrie în părul nostru.

Un spațiu prietenos ar fi însemnat, atunci ca și acum, unul în care să fim tratați ca oameni, nu ca numere matricole. Un spațiu în care să fim învățați să fim oameni. Performanța academică mă interesa atunci la fel de puțin cât mă interesează azi.

Sînziana: Copiii merg la școală. După ce termină școala, niciun adult nu pare să mai vrea să se întoarcă acolo, nici măcar atunci când se simte nostalgic. Când vor să învețe, adulții merg la cursuri sau la workshopuri. De parcă școala e un spațiu care aparține exclusiv copilăriei. Și totuși, dacă-i asculți pe copii, afli că pentru ei școala e un lucru de care se dezic pentru că e o intruziune a adulților în spațiul copilăriei lor. A cui e școala, până la urmă, și cum facem să o iubească și pe ea cineva?

Alex Moldovan: Ca să fiu sincer, nu mi-a prea plăcut școala cât timp am frecventat-o, cu excepția pauzelor, desigur, și a celor două, trei materii care chiar mă interesau și m-au făcut ceea ce sunt. Așa că e superironic că în ultimii ani îmi petrec atât de mult timp acolo, fie la întâlniri cu cititorii, fie la cursurile de scriere creativă pe care le fac când îmi permite timpul. Pe lângă asta, îl însoțesc la ore full time tot a doua zi pe fiul meu, care e în clasa pregătitoare. Asta e o clasă care nu exista pe vremea mea, așa că pot spune că îmi completez de fapt studiile, învățând să colorez în contur sau lipind figurine de hârtie decupate din manualele auxiliare.

Nu știu care sunt soluțiile practice pentru transformarea școlii, dar o parte din răspuns l-am dat deja la întrebarea de mai sus.

Sînziana: E evident și cunoscut faptul că iubești literatura pentru copii. Nu te întrebăm dacă ai succes la nișa ta de public, știm că ai, nu doar la publicul tău, ci și la părinții publicului tău. Nu te întrebăm nici dacă citesc copiii în general, că noi știm că citesc. Dar te-am întreba: ce carte ai visa să aibă copilul tău pe bancă la 10, 11 sau 12 ani? Și ce i-ai da să citească pe sub bancă?

Alex Moldovan: Da, copiii citesc, și profit de orice ocazie pentru a le-o spune și adulților care cred că nu mai citesc copiii din zilele noastre pentru așa au auzit ei la televizor sau au citit pe Facebook.

În niciun caz nu i-aș da băiatului meu să citească volumele scrise de mine, pentru că va fi probabil sătul de ele până peste cap. Mi-ar plăcea ca printre preferințele lui în materie de cărți să se numere cărțile de literatură pentru copii, nu compendiile de dezvoltare personală juvenilă, pline de morală și învățături înțelepte, care circulă pe piață sub același nume.

Iar pe sub bancă i-aș recomanda să citească aproape orice carte va fi interzisă de un comitet de părinți zeloși la momentul acela.

Foto credit: Fana Cătinaș și Claudiu Guralic.