Etgar Keret scrie proza scurtă, cu un umor colosal și greu, pentru că sub primul înveliș stai în camera marilor probleme ale umanității.
Magda Grădinaru a vorbit cu scriitorul și regizorul israelian despre cum oamenii își spun lor înșiși acele povești care le dau dreptate și în care mereu alții sunt băieții răi, iar noi speram ca interviul asta sa ajunga la cat mai multi cititori pasionati.
Etgar Keret este un mare umanist. Înțelegi asta atunci când îți vorbește cu delicatețe despre răul din oameni, care nu e niciodată tranșant și care poate fi depășit, dacă fiecare dintre noi am face un pas în spate, pentru a vedea ambele părti ale poveștii, în același timp.
– Etgar Keret, povestiți în volumul autobiografic, intitulat Șapte ani buni, despre poveștile pe care vi le spuneau părinții când erați mic. Iar poveștile tatălui aveau mereu o lecție, spuneți, despre nevoia disperată a omului de a găsi bunătatea în cele mai neplauzibile locuri. Dați-mi un exemplu de bine care poata să apară, iată, și acolo unde pare că nu mai este loc.
Cred ca poveștile pe care tatăl meu mi le spunea când eram copil erau întotdeauna despre prostituate, mafioți sau bețivi.
Și eu întrebam: „Tata, ce-i aia o prostituată?” Iar el imi răspundea ceva de genul: „Este o persoană pe care o plătești ca să stea cu tine și să te asculte când îi spui despre problemele tale”
„Bine, și mafioții ce sunt?” „Sunt acei oameni care iau bani și de la cei care nu le sunt datori.”
Poveștile erau așadar despre oameni care făceau lucruri extreme, dar cumva ajungeai să-i iubești, chiar dacă nu faceau fapte bune. Așa că de la o vârstă frageda m-am obișnuit cu ideea că rolul povestirilor era de a face un fel de lobby pentru umanitate. Nu de a te convinge că răul e de fapt bine – asta e rolul propagandei -, ci de a te face să întelegi de ce se întâmplă până și lucrurile cele mai rele, să pricepi din ce colț al sufletului omenesc pot apărea. De ce mințim? De ce înșelăm? De ce urâm? E ca atunci când ai puterea de a privi la un lucru, de a-i conștientiza defectele, dar, fără a le nega, reușești să-i vezi și partea frumoasă.
– M-am întors recent din Israel, unde am întalnit des această imagine, a tatălui (cel mai adesea) care îi vorbește copilului mic. Nu înțelegeam, firește, ce anume îi spune, dar m-a uluit răbdarea și acest vorbit permanent. Ce rol are povestea în relația dintre părinti și copii?
Cred că noi asta facem mereu, ne spunem povești. Ce facem de fapt când ne apucăm să povestim ceva? Ne uităm în jur, la mulțimea de fapte din jurul nostru, le alegem pe acelea ce ni se par relevante, și încercăm să le unim, punct cu punct. Povestea, narațiunea, sunt în esență feluri de a încerca să înțelegi lumea.
Când ești părinte, tu ești interfața dintre copil și lume. Și trebuie să-l ajuți, să-i împărtășești din felul tău de a vedea lumea, iar cel mai simplu este să-i spui o poveste.
–Am remarcat în Israel că lumea e cumva forțată să aiba opinii politice ferme. De exemplu, într-o zi am intrat într-o librărie din Tel Aviv pentru a căuta edițiile englezești ale cărților care înca nu au fost traduse în română. Librarul era mirat că l-am ales atât pe Amos Oz, pe care-l considera de dreapta, cât și pe Meir Shalev, despre care spunea că este de stânga.
Amos Oz nu e de dreapta. De fapt, toți scriitorii de succes din Israel sunt de stânga. În primul rând pentru că un scriitor bun trebuie să poată empatiza cu ceilalți. Când trăiești în Israel și scrii despre palestinieni, nu trebuie să fii de acord cu ei, dar trebuie să înțelegi prin ce tragedie au trecut. Scriitorii trebuie să poată să „intre” în mintea celorlalți oameni, mai ales când trăiesc în această regiune.
Ca fapt divers, puteți verifica, sunt mult mai multi vegetarieni în rândul scriitorilor decât în altă parte. Eu însumi sunt vegetarian și cred că până și asta are legatură cu capacitatea de empatie.
Cei mai mulți oameni își trăiesc viața fără a se gândi să se pună în locul celorlalți, să simtă aproape fizic ce simt ceilalți, pentru ei e greu să facă acest exercițiu de imaginație. Pentru un scriitor este o unealtă esențială. – Capacitatea de a gândi tranzitivitatea.
Eu încerc să-mi imaginez ce aș simți dacă aș trăi viața altcuiva. Nu spun că Dostoievski, care a scris Crima și pedeapsă, gândea precum un criminal. Dar a avut capacitatea să-și imagineze cum gândește un criminal.
Nu am devenit empatic după ce am început să scriu, mai curând faptul că eram empatic m-a determinat să scriu.
Dacă cineva ar vrea să-mi servească un șnițel, eu m-aș gândi în primul rând la ce a simțit puiul care a fost ucis pentru asta. Și nu aș putea să mai mănânc.
Nu zic că empatia ne face neapărat oameni mai buni, mai curând o vad ca un fel de alergie pe care o capeți. Dar din momentul în care o ai, vei putea să spui povești foarte interesante despre viețile altora.
Câteodată mi se întâmplă să mă cert cu diverși oameni, spre exemplu pentru un loc de parcare. Dar nu pot fi furios, deoarece în majoritatea cazurilor, încerc în mod reflex să văd lucrurile și din perspectiva lor. Și fără să vreau ajung să empatizez cu povestea lor.
În cazul accidentelor de mașină, chiar dacă ești sau nu vinovatul, sentimentul cel mai puternic este acela de surpriză. Nu ți-ai dorit accidentul și totuși s-a întâmplat. Și atunci instinctul imediat e să dai vina pe celălalt: eu nu mi-am dorit accidentul, deci tu trebuie să fii de vină, probabil că tu ți l-ai dorit. Și pentru că știu asta, dacă am un accident de mașină, ies din mașină calm și-i spun celuilalt: mai întâi ne calmăm, s-a întâmplat ceva ce niciunul dintre noi nu a vrut, hai să încercăm să fim obiectivi și să gândim.
Mi-e teamă că trăim într-o epocă în care obiectivitatea îți pierde gradual din importanță. Ca într-o galaxie în care soarele era în centru și la un moment dat a dispărut, iar planetele și celelalte stele încep să spună propriile versiuni despre cum arată galaxia. Cât timp soarele trăia, totul era limpede: care erau planetele, care erau sateliții sau meteoriții. Dar când soarele dispare, orice stea cât de mică poate avea pretenția că e soarele. Și asta e un lucru perioculos, pentru că în clipa în care nu mai există un teren comun, oricine poate susține orice.
În Israel toată lumea, fiecare membru al societății crede că este o victimă.
– Dumneavoastră înșivă ați început să scrieți proza scurtă în vremea serviciului militar. Era o forma de evadare, de revoltă sau pur și simplu o forma de a face lucruri firești chiar și în mijlocul unui conflict militar?
Perioada mea de armată a fost una foarte dificilă pentru mine. Nu am fost soldat în timp de război, nu a trebuit să lupt, dar am perceput armata ca un loc care încearca să te deposedeze de individualitate. Toată lumea se îmbrăca la fel, avea aceeași frizură, trebuia să mergi într-un anumit fel, nu aveai dreptul să-ți exprimi opiniile. Pentru mine a fost foarte traumatizant, iar scrisul a fost un mod de a-mi reaminti că, deți încercam să mă pretind soldat, eram încă o ființă umană. Poate că nu puteam să-mi arăt frica sau durerea, dar le puteam pune în scris.
– Ce anume ajută când ești într-o situație foarte dificilă? Curajul sau indiferența?
Pentru mine scrisul este un obicei foarte arbitrar. Mă așez și îmi spun: OK, acum voi scrie despre o persoană care nu a existat niciodată, care trăia într-un oraș care nu a existat niciodată, și care a făcut lucruri care nu s-au întâmplat în realitate. Exact cum alții fac curat prin casă, sau își pregătesc cina. Când mă gândesc la asta îmi dau seama că scrisul este un act de compensare, deoarece oamenii obișnuiți nu simt nevoia să scrie. Doar când viața devine insuportabilă te refugiezi în scris.
Să vă spun o poveste nostimă. Editorul meu m-a rugat odată să mă întâlnesc cu un prieten de-al lui care voia să scrie o carte. Era un tip foarte chipeș, atletic, fost pilot în forțele aeriene, chiar unul dintre cei care au bombardat acel reactor nuclear din Irak. Dupa ce a plecat din armată, a înființat o companie high-tech de succes, pe care a vândut-o rapid pe câteva miliarde, apoi a mai înființat una și a vândut-o și pe asta tot pe câteva miliarde. Și tipul ăsta stătea de vorbă cu mine în restaurant, relaxat, mâncând măsline pe care le arunca în aer câte una și apoi le prindea fără să uite, și-mi spune: „Vreau să scriu o carte care să fie în același timp și nostimă și tristă, dar care să aibă un mare impact asupra oamenilor, să se spună că le-a schimbat viața etc”.
Și cum stăteam și mă uitam la el i-am zis: „Eu nu cred că veți putea să scrieți acea carte” . Ultragiat, tipul mi-a replicat: „Uite ce e, eu întotdeauna am obținut tot ce am vrut. Cum poți să-mi spui că e ceva ce nu pot face?”. Și i-am răspuns: „Tocmai de aceea. Deoarece scriitori devin doar acei oameni care nu pot obține de la viață tot ce și-au dorit.”
Oamenii care au tot ce vor nu mai simt nevoia să creeze o altă lume.
Eu cred că scrisul este întotdeauna un rezultat al unui eșec. Luați poeziile de dragoste. Cele mai frumoase sunt despre o persoană care iubește intens pe altcineva care nu îi raspunde la fel. M-am întrebat de ce poemele shakesperiene sunt întotdeauna despre tristețea unei iubiri neîmplinite, și mi-am dat seama că daca femeia îi răspundea cu aceeași pasiune, ar fi fost prea ocupat să-și trăiască iubirea pentru a mai scrie poezii.
Doar când ești singur poți scrie poezii de dragoste. Scrisul este o formă de compensare.
– Spuneați undeva că poveștile triste sunt mai ușor de crezut de către oameni. În presă e la fel, e extrem de greu să convingi cititorii să citească știri pozitive.
Eu am observat pe Internet, că dacă apare undeva vreo recenzie serioasă a unei cărți, nimeni nu o citește, dar dacă scrii ceva de genul: << Poetul X e un nenorocit care ar trebui împușcat >>, toată lumea devine brusc interesată și începe să comenteze. Probabil că unii chiar se apucă să-i citescă poeziile.
– În cartea dumneavoastră, „Șapte ani buni” spuneți că oamenii din Orientul Mijlociu sunt mai conștienți de mortalitatea lor decât restul lumiii. Într-o notă filosofică, deseori se spune că omul ce trăiește sub spectrul morții devine mai bun. E doar o perspectivă romantică?
Nu cred că e o regulă să devii un om mai bun, cred că poți deveni chiar mai rău, poți începe să faci toate lucrurile rele de la care te-ai abținut, deoarece oricum nu vei mai răspunde pentru asta.
Deosebirea esențială dintre oameni și animale este capacitatea noastră de reflecție. Atunci când întelegi că existența ta pe lume e finită, că la un moment dat oricum vei muri, asta te face să poți să-ți analizezi viața cu detașare. Iar capacitatea de reflecție, ca și umorul, pe care eu le asociez tot timpul, sunt trăsături care pe mine mă fac să fiu mândru că sunt om. Fără acestea viața nu ar mai merita traită.
– Asta decide și dacă în noi învinge partea de bine sau cea de rău?
Eu cred că discuți despre viața în termenii de bine și rău e mult prea simplistă. În viața nu e ca în „Războiul stelelor”. Eu cred că dilema principală este cea dintre frica și sperantă. Ura, spre exemplu, își are rădăcinile în frică, cine nu a simțit frica nu știe să urască.
– Ăsta e motivul pentru care nu vă împărțiți personajele în bune și rele?
Am personaje care fac lucruri cumplite, dar, așa cum le spun deseori studenților mei, atunci când scrii despre un personaj, tu, scriitorul, ești mama și tatăl acelui personaj. Și nu poți să-l urăști, așa cum o mama nu-și poate urî copilul, oricum ar fi el. Un scriitor nu poate crea un personaj „străin” lui însuși.
Viața în schimb este plină de oameni pe care-i consideram străini. Dacă unul îmi ia locul de parcare am să încep să țip la el și am să-l jignesc, și nu-mi va trece prin cap că poate omul ăla are povestea lui, poate că mama sa e bolnavă și el tocmai se grăbea la ea.
– Acesta este un paradox greu de îndurat, pe care Boris Pasternak îl descrie: un torționar bun în profesia lui, care ziua ucide, iar seara îi citește povești copilului. Cum e posibilă această însoțire de bine și rău în aceeași ființă umană?
Cred că termenii de bine și rău vin cumva din alienare. Când spui despre cineva că e rău, spui „nu e ca mine”. Dar cred că de multe ori ceea ce vedem ca rău vine din slăbiciune, din frica, din indiferență, din emoții pe care le știm.
Daca arătăm Războiul stelelor publicului din România sau publicului din ISIS sau celui din CIA, toată lumea se va identifica cu binele. Vor spune: „binele sunt eu și eu îi urăsc pe cei rai”. Dacă însă citești „Crimă și pedeapsă”, spui „Acest tip este un criminal, dar totuși îl ințeleg. Aceasta poate înseamna că există un criminal și în mine, înseamnă că ar trebui sa fiu precaut”.
O să povestesc o întâmplare. Am fost într-o închisoare de maximă securitate în Israel, unde toți prizonierii erau criminali. Am vorbit cu ei și după ce discuția s-a terminat, m-au rugat să mai rămân pentru încă o vreme, pentru că după ce eu aș fi plecat, ei ar fi rămas singuri. Și am început să le pun întrebări. Mi-au spus că în fiecare săptămână pot închiria un film. I-am întrebat atunci ce filme au văzut în ultima lună și mi-au spus așa: Dirty Harry, cu Clint Eastwood, Dirty Harry se întoarce, Dirty Harry de data asta e real și tot așa. Le-am spus: Dar știți, în film, Dirty Harry e un polițist care omoară criminali. Cand vedeți filmul, cu cine vă identificați: cu Clint Eastwood sau cu criminalii? L-au ales pe Clint Eastwood. „Cum vă puteți identifica cu polițistul, când voi sunteți criminali?”, am întrebat. Unul s-a ridicat și mi-a spus: „Uite, nu e același lucru. Nu spun că nu l-am înjunghiat pe șoferul de la școală de 40 de ori, dar dacă ai fi auzit cum mi-a vorbit, și tu l-ai fi înjunghiat! În schimb oamenii din film chiar sunt criminali adevărați, care merită să moară”.
De fiecară dată când ne spunem nouă înșine o poveste, nu ne spunem o poveste în care noi suntem tipii cei răi, ci mereu ne spunem acea poveste care ne justifică acțiunile.
Când fiul meu nu vrea să își facă tema și profesoara îl pedepsește, el se simte o victimă: nu și-a făcut tema, pentru că juca un joc video, și o făcea bine, cu un grup. Dacă ar fi abandonat jocul, ar fi abandonat grupul și el a vrut să fie un prieten bun. În povestea lui, el este victima, nu a greșit cu nimic.
Rolul nostru de ființe umane e să părăsim pentru un moment această poveste spusă din instinct. Când un leu aleargă după o căprioară, nu e reflexiv: poate aș putea fi un leu vegetarian. Nici căprioara nu își spune: poate ar trebui să mă lupt cu leul și să îl înving. Ei acționează după un pattern. Oamenii însă pot să vadă viața în feluri diferite, fără a renunța la etica și la ideologia lor.
– „Șapte ani buni” e publicată în Israel?
Nu e publicată în Israel, dar pentru că fiul meu nu a vrut să fie publicată această carte. Soția mea este fiica celui mai cunoscut poet pentru copii, Yonatan Gefen, și el a scris multe poezii despre ea. E un fel de Christopher Robin și toată copilariă a suferit că străinii vorbesc despre cele mai personale secrete ale ei, pentru că erau poezii despre ele, despre numele ursulețului ei, despre pijamalele preferate.
Într-un fel, a simțit că tatăl i-a trădat intimitatea, așa că, atunci când am scris cartea, i-am povestit fiului meu că e despre cat de mult îl iubesc și i-am cerut permisiunea să o public, pentru că era despre noi, deci și despre el. Eram sigur că va spune da. A spus însa nu: „Nu vreau ca oameni despre care nu știu nimic să știe lucruri despre mine”. Am fost uimit, lucrasem la carte șapte ani, dar am acceptat. După câteva zile, l-am întrebat dacă e în regula să o public în alte țări. S-a gândit și m-a întrebat: „Îti vor da bani?”. Când i-am raspuns că da, mi-a spus că e în regulă, pentru că nu știe pe nimeni în altă țară.
– E un titlu de inspirație biblică. Acolo însă după șapte ani buni trebuie să vină alți șapte, răi.
Cei șapte ani din cartea mea se incheie când tatăl meu moare. Pentru mine, să fiu copilul unor supraviețuitori ai Holocaustului, pentru că și mama mea a supraviețuit Holocaustului, e special. Pentru ei ar fi fost o împlinire să își arate copilul părinților lor, dar nu au putut, pentru că părinții lor muriseră.
Acest sentiment al continuității e ceea ce părinții mei nu au avut. Eu l-am avut, dar mi-a fost luat.
Am fost mai norocos decât tatal meu, în această privință.
– De aceea ați cumpărat o casă, și pentru mama dumneavoastră, în Polonia.
Nu am cumparat casa. Povestea e că un architect polonez a vazut cladirea din timpul celui de Al Doilea Război Mondial și o casă stalinistă. Între ele era un gol și, în viziunea lui, tocmai acest gol era cel care ne împiedica să continuăm. „Dacă eu construiesc casa pentru a fi folosită de creativitatea evreiască, creez o continuitate”.
S-a întrebat „Cine ar putea să locuiască în așa o casă?” – „Cineva ale cărui povești sunt la fel de minimaliste ca arhitectura mea. Etgar scrie povești foarte, foarte mici, dar funcționale”.
Așa că a construit casa, nu am cumpărat-o niciodată și nu o pot vinde, o pot doar folosi.
– Mama dumneavoastră v-a spus că sunteți un scriitor mai degrabă polonez. Ce anume i-a sugerat asta, temele, stilul, umorul?
Cred că se refererea la umor. Când eram copil, nu se vorbea poloneză în casa noastră, cel puțin nu cu mine. Dar știam încă de la o vârstă mică care poveste îi va face pe părinții mei să râda și care poveste îi va face să plângă. Și părinții mei erau polonezi, așa că am învățat să îmi cunosc audiența.
– Ce povești îi spuneți băiatului dumneavoastră?
Soția mea e fiica unui poet, iar eu vin dintr-o casa unde ai mei inventau poveștile. Așa că ne disputăm, dacă să îi citim o poveste din carte sau să inventam una. În fiecare seară, el are de ales, o poveste din carte sau o poveste din cap. Trebuie să spun că de cele mai multe ori vrea o poveste din cap.
Inventez povești pentru el și, într-o seară, mi-a spus: Tata, fă-mi un serviciu și du-te să scrii această poveste. Și l-am întrebat de ce. „Pentru că așa ne câștigăm existența, prostule”, mi-a răspuns.
Așa am început să scriu povești pentru copii.
Îi mulțumim Magdei Grădinaru pentru interviu. Acesta poate fi citit integral pe Kairost.wordpress.com .
