Explorezi universul feminin fără să eviți subiecte delicate, chiar tabu. Cum ai ales aceste teme? De unde vine această nevoie de a da voce femeilor, în special celor provenite din medii marginalizate?
Silvia Avallone: Noi, femeile, am fost mereu excluse din Istorie, cu I mare, închise în casă, rămase în umbră, private de voce și de putere. Până nu demult, bărbații au fost cei care au povestit despre noi. Am fost modelate de o privire masculină. Am fost victime ale violenței și discriminării, atât în realitate, cât și în felul în care am fost reprezentate. Toate acestea trebuie să înceteze. Trebuie să ne eliberăm, să ne spunem poveștile cu propriile voci, ca protagoniste și nu ca sclave: mame ale cuiva, soții ale cuiva, fiice ale cuiva. Această eliberare și această egalitate de gen sunt foarte importate pentru mine, la fel de importante ca egalitatea socială. De aceea, adesea, protagonistele romanelor mele sunt femei care provin din zone marginale, din periferii. Să povestesc despre ele înseamnă să strig lumii: ajunge, dați-ne spațiu, libertate – sau ni le vom lua singure! În Inimă neagră, în mod special, a fost important pentru mine să vorbesc despre întunericul și furia feminină – într-o lume care ne vrea mereu răbdătoare, zâmbitoare, supuse. Și, în același timp, a fost la fel de important să conturez o figură masculină – aceea a lui Bruno – diferită de tiparele patriarhale. Un bărbat grijuliu, opusul dominației și al violenței.
Personajele tale sunt, în general, fete sau femei foarte tinere, pe care ai ales să le urmărești în procesul lor de maturizare, în timp ce se confruntă cu provocări legate de transformările sociale. Te adresezi unui public mai tânăr?
Silvia Avallone: Nu, nu am în minte un public anume. Altfel, nu aș putea scrie liber așa cum îmi doresc: m-aș simți condiționată. Pe de altă parte, nici nu cred despre cărțile mele că sunt potrivite doar pentru o anumită categorie de vârstă: în Italia mă bucur să am cititoare adolescente, adulte, în vârstă, dar și cititori bărbați! Sper ca și în România să fie la fel.
Adolescența a fost mereu pentru mine un subiect care m-a pus profund pe gânduri, o temă cu valoare universală: e vârsta la care alegem cine vrem să devenim, în ciuda sorții, care a făcut să venim pe lume într-un anumit cartier, într-o anumită familie. Adolescența este, într-un fel, o a doua naștere. Adică o renaștere din noi înșine, din visurile noastre, prin revoltă, prin lipsa de obediență față de părinți, față de societate. Este nevoie de mult curaj ca să nu te trădezi pe tine însuți la acea vârstă, iar alegerile făcute atunci au ecou tot restul vieții.
Care ar fi, după părerea ta, profilul ideal al cititorului? Te-ai gândit vreodată la impactul pe care îl au poveștile tale asupra lui?
Silvia Avallone: Îmi place să cred despre cărțile mele că îi pot fi de folos în viață celui care le citește, că îl pot ajuta mai ales în momentele dificile. Pentru că exact asta au fost pentru mine romanele pe care le-am îndrăgit: prieteni de încredere, care m-au ajutat să iert viața pentru rănile pe care mi le-a provocat uneori și să mă iert pe mine însămi pentru greșelile făcute.
Romanele sunt opusul rețelelor sociale: nu există în ele nicio dorință de a afișa aparențe, nicio competiție în a părea mai fericit. Dimpotrivă, e acolo trăirea interioară a personajelor, în care ne putem oglindi, cu vulnerabilitățile lor expuse, care ne ajută să le exprimăm pe ale noastre.
Așa învățăm să fim empatici cu ceilalți, să fim curioși în legătură cu poveștile lor, în loc să-i judecăm după aparențe. Și, împreună, învățăm să ne tratăm cu blândețe pe noi înșine.
Suntem cu toții povești, nu momente, nu imagini. Suntem făcuți din invizibil, iar la acel invizibil putem ajunge doar prin cuvinte autentice.
Crezi în rolul formativ al scriitorilor? În datoria lor de a se implica social sau politic, mai ales în contexte de criză?
Silvia Avallone: Cred că literatura este, în esența ei, libertate. Alergică la dogme, la interese ascunse, la scopuri meschine. Dar cred, de asemenea – cel puțin când vine vorba de cărțile pe care le-am iubit –, că are o valoare politică, morală, civică, pentru că ne invită să ieșim din indiferență, din egoism, și să devenim, măcar pentru o clipă, ceilalți.
Acei ceilalți din romane sunt adesea oamenii marginalizați – mă gândesc la Dostoievski, la Flaubert, la Verga, la Morante. Și noi, citind, intrăm în pielea lor, le simțim emoțiile, gândim ca ei.
Această experiență lasă urme: ne influențează felul în care ne comportăm în societate. Nu vom mai putea întoarce privirea în fața nedreptăților, și cu greu ne vom lăsa păcăliți de știri false sau de vorbe goale.
Lectura poate face lumea un loc mai drept, mai solidar, mai pașnic – sunt convinsă de asta. Și eu, la rândul meu, aleg să povestesc despre realități pe care aș vrea ca oamenii să le cunoască, să le înțeleagă, să le iubească și să le sprijine.
De ce ai ales să scrii? Cum a început parcursul tău literar și ce te motivează să continui?
Silvia Avallone: De când am început să citesc, încă din copilărie, m-am îndrăgostit de lectură. De libertatea pe care mi-a oferit-o mereu, de felul în care mi-a lărgit orizonturile prin viețile altora. Scrisul a fost o consecință firească a acestei iubiri, căreia îi datorez totul.
N-aș fi crezut niciodată, însă, că această pasiune uriașă ar putea deveni și meseria mea. Asta până spre finalul facultății, când, odată cu terminarea studiilor, urma să-mi pierd bursa și locul la cămin – și atunci mi-am luat inima în dinți și am scris Acciaio (Oțel), primul meu roman.
L-am scris ca să pot rămâne în Bologna, ca să nu fiu nevoită să mă întorc acasă la părinți, și pentru că, în viață, e nevoie cu adevărat să riști, să ai curaj, să te arunci cu capul înainte, în ciuda tuturor obstacolelor.
Apoi Acciaio a fost publicat, a fost citit și iubit – și de atunci nu m-am mai oprit din scris. Și nici nu am de gând să mă opresc, până în ultima zi a vieții mele.
Unul dintre romanele tale a fost ecranizat. Ai participat la proces? Cum ai trăit această experiență? Ce părere ai despre felul în care a fost spusă povestea?
Silvia Avallone: Nu, nu am luat parte activ la proces. I-am însoțit pe regizor și pe scenaristă în locurile din roman, am citit scenariul în avans, dar cinematografia este o lume diferită, o artă diferită de a mea. Așa că nu am competențe în acest domeniu –doar curiozitate și bucuria de a vedea povestea mea primind o a doua viață, transpusă într-un nou limbaj.
Ai afirmat: „Literatura este marea mea iubire“. După atâția ani de experiență și după numeroase volume publicate cu succes și traduse în mai multe limbi, s-a schimbat în vreun fel viziunea ta, felul în care percepi această muncă, această „mare iubire“ a ta?
Silvia Avallone: Nu, din acest punct de vedere sunt extrem de consecventă. Citesc și scriu, citesc și scriu. Îmi dau seama că tot timpul meu e dedicat cuvintelor, poveștilor. Și, bineînțeles, realității – de care am grijă întotdeauna prin intermediul cărților.
De exemplu, pentru mine e important să revin la Institutul Penal pentru Minori din Bologna, unde organizez ateliere literare pentru tinerii deținuți. Și să merg în școli, să le vorbesc adolescenților despre literatură.
E esențial să-mi duc fiicele la bibliotecă, să citesc împreună cu ele.
Categoric, cărțile sunt mult mai mult decât o profesie, ba chiar mai mult decât o iubire. Ele sunt felul meu de a-mi trăi viața, de a o cunoaște și de a-i aduce un omagiu.
Ți-ai creat o rutină atunci când scrii?
Silvia Avallone: Întâi de toate, fac loc unei povești – ca să o pot primi. Mă gândesc mult, ies din casă, caut personajele mele viitoare. Iar când apar, prin sclipiri bruște de inspirație, detalii, episoade, frânturi, le studiez, le ascult. Până când devin atât de clare și imperioase, încât îmi cer să trec la treabă: la scris.
Scriu dimineața, iar după-amiaza recitesc. Cât sunt fetele mele la școală. Îmi place să am timpul măsurat, îmi dă energie și adrenalină. Nu pot să-mi las mintea să rătăcească: trebuie să rămân concentrată.
În timp ce scriu, studiez și explorez realitățile pe care nu le cunosc. Pentru că scrisul, pentru mine, înseamnă cunoaștere, descoperire, cercetare a unor lumi care mă emoționează, care contează pentru mine – dar care nu coincid neapărat cu a mea.
Când scriu, la fel ca atunci când citesc, am nevoie să ies din mine. Viața mea nu-mi este de ajuns.
Ce înseamnă să fii scriitoare în peisajul literar actual? Ce înseamnă să fii scriitoare în Italia, alături de nume precum Dacia Maraini sau Elena Ferrante?
Silvia Avallone: Îmi place foarte mult literatura feminină din țara mea, iar adjectivul „feminină“ mă face să fiu foarte mândră. Literatura feminină nu este, de fapt, una minoră, ci una scrisă de femei: de noi, cele care timp de secole nu am avut o voce.
În acest moment, în Italia, suntem multe – și suntem citite: e un semn al unei schimbări mari și îmbucurătoare.
Le admir mult pe Elena Ferrante și Dacia Maraini. Sursa mea de inspirație a fost Elsa Morante.
Sunt onorată și recunoscătoare să fac parte din această literatură minunată, liberă și rebelă.
Ai vreun sfat pentru femeile care și-ar dori să scrie, dar sunt nesigure la început?
Pentru a scrie, cred că sunt necesare trei lucruri. Primul: să citești, să citești, să citești. Al doilea: să ieși din casă, să explorezi, să întâlnești oameni, să pui întrebări, să cunoști, să pornești la drum și să ai parte de aventuri în viața reală. Al treilea: să învingi frica, să-ți câștigi libertatea. Scrisul presupune, de fapt, să te arunci în gol, fără apărare, cu sufletul deschis. E ca și cum ai fugi cu un iubit sau cu cea mai bună prietenă spre locuri interzise și incitante. E viață, e eros în stare pură.
