America este țara pe care eu am refuzat-o la 20 de ani și probabil că o să mă întreb mereu cum ar fi fost dacă aș fi avut curajul să pășesc pragul acelei porți. Uite, însă, cum vine viața și îmi scoate în cale o perspectivă prin povestea Ancăi, care a făcut pasul ăsta. Sigur, în cu totul alte circumstanțe.
Despre Anca – scriitoarea mi-a spus chiar ea în discuția care mi-a mers la suflet, așa cum au făcut-o și „Cei care cumpără stele”. Pe Anca – poeta am descoperit-o – așa cum e cel mai firesc în cazul unui poet – direct prin versurile ei și mi-a mers prin suflet.
Corina: Știu că tu nu mai ești în țară de peste șapte ani, acum locuiești în Statele Unite. Cum e viața departe de țară?
Anca: Este un răspuns complicat. Atât de complicat încât am avut nevoie să scriu o carte despre plecarea mea din țară. Se numește „Țara mea suspendată”, a apărut în 2018 la Editura Herg Benet și am scris-o din nevoia unui catharsis pentru că am trăit multă vreme – și încă trăiesc – într-o polarizare extremă. Pe de o parte este țara care m-a chinuit, cu trauma ei colectivă, cu hărțuiala zilnică, agresivitatea și corupția, cu lumea ei literară inegală, cu absența meritocrației pe toate planurile. Pe de altă parte este țara de care îmi este înfiorător de dor, pentru că este țara în care am învățat să merg, să cresc, să miros, să scriu, să mă plimb, să aud, să mă îndrăgostesc. E țara mea. Se spune, mai ales la scriitori, că vei aparține întotdeauna, ca identitate și cultură, limbii în care visezi, iar eu visez în limba română. Voi fi mereu un scriitor român, dar acum mă întorc spre România altfel, o poziționez altfel. Și sunt mult mai liberă, iar valoarea mea esențială este libertatea. În același timp, limba asta minunată, absolut minunată – am redescoperit și eu valențe negândite cu ocazia scrierii „Celor care cumpără stele” – este un cordon ombilical care mă leagă oriunde merg. Eu l-am descris ca fiind de argint, dar cred că, de fapt, este de platină.
Mai vizitezi România?
Da, am casă acolo, familie, mama, doi băieți și chiar un nepoțel, prietenii mei sunt în România. Eu am plecat târziu, după cinci decenii trăite acolo. Soțul meu e plecat de 40 de ani din țară. Ne exprimăm atașamentul ăsta diferit, normal. El o formă aparte de patriotism: când venim în România mănâncă cât de multă ciorbă de burtă poate (râde). Eu am alte forme de a fi în România acasă. Am văzut multe forme de exprimare a emoțiilor în românii din diaspora, unele care țin chiar de psihopatologie, forme extreme de negare. Am făcut timp de un an și jumătate o emisiune despre diaspora, am cunoscut români din lumea culturală de pe toate continentele și mi-am putut forma o imagine de ansamblu. Am văzut forme extreme de manifestare. Unii vor să se rupă de țară și neagă că sunt români și încearcă să se asimileze cu orice preț unei alte culturi, iar alții dezvoltă niște nostalgii extreme – invită cântăreți de muzică populară pe bani grei, de exemplu. Toate sunt, până la urmă, niște forme de debușeu, de catharsis mai mult sau mai puțin echilibrate.
Cât de grea sau de ușoară a fost emigrarea?
Decizia de a pleca în America nu a fost deloc una ușoară, pentru că aveam o viață bine ancorată deja. Dar firul gândurilor care a dus la argumentul ce a înclinat balanța a fost următorul: viața din țară o cunosc, cu bune și cu rele. Plec spre necunoscut, în America, iar dacă nu e bine, mă întorc la ceea ce e deja familiar aici. Dacă nu voi face acest pas, voi trăi toată viața cu regretul că mi s-a deschis la un moment dat o ușă pe care nu am avut curajul să intru.
Cum te-a impactat ca scriitor decizia și mutarea în sine?
Am intrat pe ușa de care spuneam și a fost foarte greu și este în continuare. Dar am ajuns, după acești șapte ani, să-mi dau seama ce șansă a fost pentru mine să ies din paradigma românească. Pentru că ajungi în America și totul dispare: relațiile sociale, mediul, absolut totul și ajungi o umbră pe un trotuar printre alte sute de milioane de umbre. Senzația este că ești un grăunte de nisip pe o plajă. Iar ăsta, pentru mine, a fost primul pas spre vindecare. Șocul cultural e mare, plus că pleci de la statutul de un mic cineva – ești scriitor, ai publicat nouă cărți, ai o recunoaștere – și ajungi aici unde nu te mai știe nimeni, nu contezi. Este așa un duș rece de umilință, în sens de smerenie. După acești șapte ani lungi și grei în care m-am tot căutat pe mine, am căutat în scrisul meu și am încercat să mă raportez la țara mea, am ajuns în sfârșit să accesez acel germene de universalitate care ne leagă pe toți. Și rezultatul este „Cei care cumpără stele”. Este încercarea mea de a ajunge la arhetipurile din inconștientul colectiv, fiind orientată spre Jung, de a ajunge în acel loc în care toți suntem la fel, toți suntem egali ca esență. Și dacă nu aș fi plecat din România, nu cred că aș fi avut puterea, răbdarea, viziunea, energia să ajung aici, la această căutare.
În România ai publicat cu precădere poezie, iar prozatoarea din tine s-a născut o dată cu plecarea din țară. Care este cel mai important lucru pentru viața ta de scriitor?
Așa e, cât am stat în România eu am scris numai poezie. Poezia nu necesită construcție, ea vine sau nu vine. Cu proza e mult mai complicat. Iar eu simt că prin „Cei care cumpără stele” am scris o carte cât un doctorat (râde). Am descoperit că străduința individuală, disciplina ta, ce faci cu tine sunt lucrurile foarte importante la un scriitor. Am lucrat timp de 30 de ani la condică când programul meu era ordonat de orarul unor instituții. Apoi m-am trezit acasă, fără niciun fel de serviciu, trebuind să scriu. Și cred că, pentru un scriitor, un lucru la fel de important ca talentul este voința, autodisciplina. Este foarte greu să te scoli dimineața, să pui coatele pe masă, să rămâi la masa aia cinci-șase ore în condițiile în care nu te silește nimic, iar literatura în România este o Cenușăreasă. Sunt convinsă că există enorm de mulți oameni care se nasc talentați și foarte puțini care reușesc pentru că e nevoie de foarte multă răbdare și determinare. Știi? Când au apărut discuțiile despre acest ChatGPT, am văzut la televiziunea americană o listă de meserii care vor putea fi înlocuite în viitor, dar meseria asta de scriitor de literatură, de ficțiune nu era printre ele și mă amuzam cu un prieten că până și inteligența artificială își dă seama ce greu este și nu-și dorește așa ceva.
Treaba asta cu disciplina am citit-o la toți scriitorii mari: Murakami, care spune că pentru el creativitatea este rezultatul disciplinei sau Hemingway, care zicea că atunci când scrii, tot ce faci, de fapt, „este să te așezi la o mașină de scris și să sângerezi.”
Să știi că eu știu treaba asta de la Fănuș Neagu, de pe vremea când eram elevă de liceu. El a zis despre Nichita că fulgurația și toată nebunia aia a lui sunt frumoase, dar ca să fii prozator trebuie să ai coate tari, că stai opt ore pe zi cu ele lipite de masă. Și asta e valabil peste tot, cel mai la îndemână exemplu e din sport, unde se vede clar că nu faci performanță fără disciplină. În România încă bântuie mitul ăsta că până și Eminescu, cu pletele în vânt, scria pe un colț de masă. Aiurea! Dacă stai să citești publicistica lui Eminescu îți dai seama că omul a muncit pe brânci. Da, se întâmplă să-ți vină idei în situații boeme și eu, când mă frapează câte o imagine, o scriu repede pe un șervețel ca să nu fugă, dar apoi e muncă serioasă pentru ca ideea aia să devină un text bun.
E un moment bun în contextul ăsta să te întreb care-ți sunt ritualurile de scris?
Pe mine m-au ajutat în viață două sfaturi. Unul mi l-a dat tata, care a publicat la rândul lui câteva cărți, și mi-a zis așa: „Uită de mode și teorii literare, scrie despre ce e în tine.” Din cauza asta, scrisul meu are mereu o dimensiune cathartică, existențială. Al doilea sfat l-am primit de la bunul meu prieten Matei Vișniec, care mi-a spus acum vreo zece-cincisprezece ani: „Scrie măcar cincisprezece minute pe zi și organizează-ți tot restul zilei în jurul acestui interval.” Până când nu mi-a zis Matei asta și n-am înțeles mesajul – fă din harul tău ocupația centrală și organizează-ți celelalte lucruri în funcție de această poziție -, scrisul meu era la „și altele”. Acum e invers. Și, ca orice lucru pe care-l faci repetat, el crește în tine. Nici măcar nu trebuie ca acele cincisprezece minute să fie dedicate unui text pe care-l vei publica. Este important contactul și, mai ales, este importantă conștientizarea, să te iei pe tine în serios și să-ți asumi minutele alea pentru ca apoi să o facă și alții când o să te citească.
Ai urmat vreun curs care să te ghideze ca scriitor? Cum ai învățat sau descoperit tehnicile scriiturii?
Nu cred în cursurile de Creative Writing și tehnici de scris făcute apriori, la modul „vreau să mă fac scriitor și-ntâi fac asta”. Sunt absolut convinsă că textele fundamentale ale literaturii, cele care au atins mai multe generații, sunt cele care vin din inconștientul colectiv. Shakespeare este considerat cel mai mare scriitor al lumii pentru că a creat cele mai multe arhetipuri. Când zici Romeo și Julieta, Othello sau Hamlet, nu contează din ce cultură faci parte, vei înțelege. De asta cred că, întâi trebuie, fără niciun fel de creative writing, fără absolut nimic, să scrii ceea ce este în tine, iar apoi, din dorința de a te perfecționa și cizela, să cauți tehnici. Ai nevoie de substanță ca să aplici tehnica, dacă nu ai substanța, nu ai cu ce lucra e ca la matematică, orice număr înmulțit cu zero dă zero. O să-ți dau exemplul meu, pentru că nu cunosc altul. Atunci când m-am apucat să scriu „Cei care cumpără stele” am avut nevoie să folosesc un limbaj plin de arhaisme, dar nu chiar la nivelul limbajului fanariot, ci unul ușor arhaic, ușor poetic. Aveam nevoie de chilimuri, jilțuri, icoane ferecate în argint, toată povestea asta. Și atunci eu, care nu sunt filolog, am descoperit singură, albindu-mi tâmplele, dicționare de arhaisme, de turcisme, de slavisme vechi care au intrat în limba română, deci am intrat foarte mult pe partea de lingvistică pentru că aveam nevoie. Și le-am învățat și mi-au plăcut, mi-au modificat relația cu limba română, care este atât de frumoasă și de nuanțată. Asta a ținut, însă, de tehnică, pentru că la început cartea nu a fost scrisă așa, eu am scris covor prima dată, apoi am schimbat cu chilim. Asta s-a întâmplat cu toate și-am muncit la ele după primul draft. Așa înțeleg tehnica și mi se pare firească.
Cum de-ai știut să descrii atât de natural fiecare meserie cu specificul ei și fiecare bucată de viață după locul unde exista?
Nu eu știu, personajele mele știu. La început mi-am dorit să scriu o poveste foarte simplă despre un bijutier care, în loc să facă bijuterii după valoarea pietrelor prețioase, le face după puterea lor vindecătoare. După aceea, lucrurile au dus spre un fragment de meteorit, spre alte lumi și dorința de nemurire care are un răsunet în fiecare dintre noi. Eu locuiesc în Arizona, iar aici sunt peste tot pietre semiprețioase. Mai mult, în Tucson, aici în sud, are loc în februarie cel mai mare târg din lume de astfel de pietre. De aici am pornit cu documentarea. Nu știam nimic înainte, dar acum știu să-ți spun despre toate pietrele. Am ajuns, desigur, la Encyclopedia Britannica, însă am început muncitorește: deschideam pagina de Wikipedia pe subiectul pe care mă documentam și jos de tot găseam cele 23-30 de linkuri cu resurse și din articol în articol ajungeam unde voiam. E multă muncă, poți să ajungi să te documentezi și o zi la un singur cuvânt. Probabil că n-aș fi scris cartea asta dacă nu exista internetul, accesul la atâta informație. Cel mai greu de documentat a fost parte a fost partea a treia din carte – Tibetul secolului al 16-lea, dinastia Ming – pentru că nu sunt multe documente pe internet. Partea cea mai frumoasă e că toată munca asta te îmbogățește pe tine ca om.

Pentru personajele tale ai avut modele?
Nu, pentru că mi s-a întâmplat următorul lucru: după ce am început să spun povestea – a bijutierului, a soției lui, a fiului lor și așa mai departe – a venit un moment în care personajele m-au condus pe mine. Ele au un destin propriu, se comportă ca o persoană în carne și oase. E adevărat, pentru asta ai nevoie de o masă critică în poveste, să dai drumul întâmplărilor, să desfaci ghemul și, de la un punct încolo, ele se țes singure. Fiecare personaj are personalitatea lui și atunci se adaptează la asta și dialogul și acțiunea și comportamentul, iar tu, ca scriitor, asculți de ele. Există un cuvânt, din latura de psihoterapeut a vieții mele, care-mi place mie foarte mult: adecvat. Eu simt că șterge într-un fel noțiunile de bine și rău, de judecată, de ierarhizare, armonizează și face omul să fie în consonanță cu mediul. Ei, cea mai importantă grijă a mea a fost ca personajele mele să fie adecvate în contextele în care există, să fie autentice.
Se simte în toată cartea că n-ai lăsat la voia întâmplării nimic din exprimare sau, mai bine zis, din alegerea cuvintelor. Cum ai făcut asta?
Sunt îndrăgostită de cuvinte. Sunt influențată probabil de latura mea de poetă. De multe ori scriu fraza și îi ascult ritmul (intonează ta ta ta ta ta, ta, ta) și-mi dau seama că ori lipsește ceva, ori e ceva în plus, ori nu e verbul la timpul potrivit, simt în muzicalitatea internă a propoziției cum ar suna bine. Când o frază e șchioapă, parcă ar lipsi o măsură dintr-o frază muzicală.
Știu că povestea „Celor care cumpără stele” are cel puțin un mesaj intenționat de tine. Crezi că a ajuns la cititori?
Cartea este scrisă ca o prăjitură doboș-tort, cu foarte multe straturi și fiecare își ia din ea ce vrea. Sunt fericită dacă această carte ajunge să provoace declicuri. Îmi doresc ca oamenii care citesc o carte de-ale mele să ia din ea acele lucruri care să provoace, prin combustia interioară, să-i ducă mai departe. Cu alte cuvinte, cel care citește cartea să nu mai fie același cu cel care termină cartea. Fraza care înseamnă cel mai mult pentru mine este cea în care Khalil spune că dorește să trăiască în lumea asta amețit de uimire. Ăsta ar fi mesajul, dacă e să aleg unul, pe care vreau să-l ducă mai departe cartea: să ne păstrăm prospețimea, să nu ne blazăm, să nu fim distructivi, să rămânem tot timpul deschiși la minunile universului.
Ei bine, Anca, eu cred că ai dreptate să spui că, în esență, toți suntem la fel, dacă definim esența asta ca dorință ori sete de veșnicie într-o formă sau alta. Și mai cred că una dintre cele mai puternice forme de veșnicie este să lași moștenire oamenilor poveștile tale.
Abia aștept următoarea ta carte! Până atunci, las aici, pentru toată lumea, o emoție.
În locul meu au murit până acum alţii
s-au aşezat împăcaţi în mormintele lor moi căptuşite
cu mochete curate şi au aşteptat cu seninătate s-apar
ca să-mi zică du-te mai încolo că altfel
nu pot muri eu
şi eu i-am ascultat toată viaţa
m-am mutat de colo până colo
prin locuri strâmbe ca nişte parcări denivelate
numai ca să poată fi ei liniştiţi
şi m-am gândit că aşa-i frumos, dacă Iisus şi-a dat viaţa pentru ei
pot şi eu să-mi dau moartea pentru binele altora
să privesc de la distanţă
cum moartea mea atinge perfecţiunea în ceilalţi
aşa cum pe vremuri mănăstirile coborau singure
şi nechemate de nimeni
dintr-un lemn