Laura Sitaru – limba arabă, dincolo de profesie

Maria Macarov Burnichi

Mulți oameni sunt pasionați de limbi străine, unele mai cunoscute, altele mai puțin, dar nu toți pot să își transforme pasiunea în profesie, pentru că „Ce o să faci cu limba X?”, sau „Și ce ieși de acolo, muritor de foame?”.

Laura Sitaru, traducătoare de limbă arabă, a stat de vorbă cu mine, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine, și mi-a arătat câte porți poate deschide o limbă mai puțin cunoscută. Dar și câte sentimente îți poate trezi traducerea unei cărți, câtă muncă este în spatele unei traduceri și ce înseamnă să te dedici cu adevărat pasiunii tale.

 

Laura: Araba nu este neapărat o limbă grea, dacă treci peste bariera alfabetului. Gramatica este previzibilă, aproape matematică, deci dacă ai fost bun la logică sau la matematică (râde), n-o să ai nicio problemă. Eu am început acum foarte mult timp, cred că sunt douăzeci de ani și, dacă mă uit în urmă, nu aș vrea să fac altceva. Nu o știam deloc când am intrat la facultate. Știam foarte limpede că vreau limbi străine și că voiam altceva față de ce știam deja. Admiterea am dat-o la franceză și la italiană, după care am optat să fac arabă intensiv, iar apoi am făcut un an la Universitatea din Cairo. E dincolo de profesie, e ceva care te pasionează, iar dacă te pasionează, totul devine mult mai simplu. Traducerile au venit mai târziu, după ce am început să predau. Am început foarte timid, după care m-am lansat și spre traduceri mai mari ca dimensiune: romane, literatură.

 

Maki: Cum a fost să traduci prima carte, „Taxi. Povești din trafic”?

Laura: (râde) Îmi amintesc cu mult drag de cartea asta, pentru că am început traducerea în România, dar am finalizat-o în America, deci e transatlantică. Parte din traducere am făcut-o în 2012, în timpul unei burse de studiu Fulbright în SUA, la Universitatea din Georgetown, Washington. Am fost acolo pentru semestrul de iarnă, iar toți colegii mei plecaseră acasă de Crăciun și am rămas câteva zile aproape singură. Zilele astea au fost foarte intense; am acaparat biblioteca, care era totalmente liberă și mi-am făcut un colț de lucru. A călătorit mult cartea asta, a ajuns din Egipt în România, apoi în America, doar ca să se întoarcă la editură în România. Când am început să o traduc, nu știam foarte multe despre autor, dar mi-a evocat atât de bine primul meu an de Egipt, încât mi-am zis că trebuie să o traduc.

 

Și cum ai ajuns să o traduci? Care este procesul? Tu alegi cărțile pe care să le traduci, sau vin edituri spre tine cu propuneri și, după documentare, alegi dacă să traduci cartea sau nu?

Depinde de la o editură la alta. Sunt unele edituri care sunt deschise la propuneri, le evaluează și decid dacă pot să le susțină sau nu. Așa a fost în cazul lui „Taxi”. În cazul altor cărți, ești contactat de editură, care cumpără drepturile de autor și dreptul de a traduce romanul. S-a întâmplat și să fiu rugată să citesc un text, să fac un rezumat pentru editură, iar editura să decidă dacă îl publică sau nu. Au fost și situații în care, după ce au aflat conținutul cărții, editurile au refuzat să meargă mai departe cu traducerea și publicarea. Nu mi s-a întâmplat deloc așa cu Editura Trei, cu care am avut o colaborare foarte frumoasă care sper să continue, deși timpul nu prea îmi permite. E foarte frumos să traduci, foarte mulțumitor pentru tine, cel care te-ai străduit să înveți o limbă străină și să ajungi la un nivel la care poți să transmiți mai departe ce ai învățat.

Sunt unele cărți premiate la nivel internațional, există un Booker Prize pentru literatura arabă și, în general, editurile merg către aceste titluri. În spațiul arab, evaluarea are anumite criterii, însă, când aduci o carte pe piața românească, ea trebuie să facă priză cu publicul. Și dacă este mult prea conotată, sau mult prea contextualizată istoric sau cultural, apare temerea că va prinde greu.

Literatura arabă nu este foarte ușor de digerat. Este o literatură destul de consistentă și conotată social și istoric. Și ca traducător, dar și ca cititor, trebuie să știi ceva mai mult despre spațiul respectiv ca să poți să duci la capăt un astfel de roman. Cele pe care le traduc sunt uneori pline de note de subsol, pentru că simt nevoia să explic contexte sociale, politice, care pot să fie străine publicului, și sigur că nimeni nu este obligat să știe tot mapamondul ca să poată citi o carte.

 

Poți să ne dai un astfel de exemplu de contextualizare?

Cred că în orice carte există asemenea exemple. Romanele lui Naghib Mahfuz, care a primit singurul premiu Nobel din literatura arabă, în 1988, sunt redări narative ale celor mai importante momente prin care a trecut Egiptul în secolul XX. Trilogia lui Mahfuz este ca o carte de istorie din care reții mult mai multe lucruri, pentru că narațiunea curge în alt fel. Dacă citim „Împărăția pământului”, de Hoda Barakat, o să aflăm foarte multe despre Libanul din perioada dominației franceze, despre dramele perioadei, despre conflictele interetnice și interreligioase. Samar Yazbek ne aduce mai aproape de actualitate și pătrundem brutal în războiul civil sirian. Din punctul meu de vedere sunt cărți foarte dure, pe care nu le poți uita. Nu este tipul ăla de literatură pe care îl citești ca să treacă timpul, literatură-divertisment. Este pregnantă, care lasă urme asupra cititorului și traducătorului.

 

 

Cât timp ți-a luat să traduci cărțile astea?

Mai mult decât ar fi trebuit dacă m-aș fi ocupat doar de traducerea lor. (râde) Când lucrez, încerc să fiu foarte disciplinată, mai ales că programul este copleșitor și din alte puncte de vedere, și apoi îmi propun un target, de câteva pagini pe zi. Dacă textul merge mai ușor, pot să traduc până la zece pagini pe zi. Dacă este mai greoi, de exemplu dacă are multe interferențe dialectale sau are nevoie de note de subsol, atunci un target de bun simț poate să meargă până la cinci pagini pe zi. Dar de foarte multe ori poți sta și o zi întreagă pe un fragment. Depinde și de tipul textului. Este o diferență mare între să traduci literatură contemporană și să traduci literatură de secol XIX. Limba este mai greoaie și efortul traducătorului este mai intens. Cu totul alte abordări sunt și la textele filosofice sau religioase. Dar, dacă ai face doar asta, o carte de 300 de pagini s-ar putea traduce în câteva luni.

 

Deadline-urile de la edituri, sunt, în general, stricte?

Da, sunt stricte pentru că și editurile vor să meargă cu aceste cărți la un târg, sau să le lanseze în anumite contexte. Și atunci au niște deadline-uri pe care, recunosc, le-am încălcat de multe ori, dar colegii și prietenii de la edituri știu că în ultimii ani mi-a fost mai greu să mă ocup de zona asta, și am mizat pe înțelegerea lor.

 

La fiecare carte pe care ai tradus-o a fost nevoie de documentare suplimentară?

Da. În primul rând trebuie să îl cunoști pe autor. Nu neapărat fizic, deși asta ar fi ideal, cât să vezi cine e, ce a mai scris, nota în care scrie, biografia; să te aștepți la anumite subiecte. Și cred că, după documentarea despre autor, foarte important este să citești textul cap-coadă, să vezi dacă este nevoie de un tip de documentare suplimentară. De exemplu, în cazul romanului „Împărăția pământului”, m-am uitat cu atenție peste istoria Libanului și Siriei din perioada interbelică, peste prezența străină a Franței în țările astea. E bine să știi în detaliu contextul la care se referă și în care se plasează narațiunea, pentru că ușurează înțelegerea textului. În momentul în care textul se duce către o referință, e bine să știi unde să o cauți și ce rol are în economia narațiunii.

 

Care a fost cartea care te-a pus cel mai mult în dificultate?

Grea a fost „Taxi”, a scriitorului egiptean Khaled al-Khamissi, dar nu pentru că a fost prima traducere, ci pentru că conține, în mare parte, dialect egiptean. Pe lângă araba literară pe care o studiem în facultate și pe care o predăm studenților noștri, există o tendință actuală marcantă de a introduce masiv arabele dialectale în textul literar. Egiptul este unul dintre campionii acestui curent, iar Khaled al-Khamissi introduce foarte mult dialect egiptean în cartea asta. Nu m-aș fi apucat de textul acesta dacă nu aș fi trăit în Egipt o perioadă care să îmi permită să înțeleg ce vrea să spună autorul. Nu m-aș apuca de o carte în care apare dialect sirian sau libanez, pentru că nu este o zonă pe care să o știu foarte bine. Prefer să rămân la textul literar pe care îl stăpânesc și știu că nu există îndoieli asupra textului și că transmit mesajul corect.

 

Da, aici nu pare să mai meargă cu Google Translate.

Nu, deloc chiar. (râde).

 

Să înțeleg că, din punctul tău de vedere, asta e cea mai dificilă parte a traducerii?

A textului literar, da, dar de exemplu, de ceva timp încerc, împreună cu profesorul George Grigore, să traducem un text din araba clasică al unui filosof, al-Farabi. Aici, dificultățile sunt de altă natură. Deja textul este filosofic, un fel de filosofie politică, se pune problema înțelegerii conceptelor, să ai cunoștințe în prealabil de filosofie, de filosofie antică.

 

Samar Yazbek este cea care a scris „Fata care nu se putea opri din mers”, nu? Ce poți să ne spui despre roman?

Oh, Doamne. Este o dramă, cu atât mai mare cu cât personajul principal este un copil, o adolescentă care are o disfuncție psihică; nu se poate opri din mers, la propriu. Este ținută în permanență legată de mâna mamei, sau de un obiect, pentru că nu s-ar putea opri dacă ar scăpa din legătură. Pe lângă această disfuncție evidentă, care dă și titlul romanului, nu vrea să vorbească; este forma prin care își manifestă opoziția față de tot ce se întâmplă, respingerea față de o lume pe care nu o înțelege și în care nu își găsește locul. Sunt trecute în carte tot felul de tare ale societăților arabe și siriene. De exemplu, cel mai marcant episod din carte este momentul când, în urma unui atac cu gaz chimic, femei și bărbați sunt duși la spital și întinși pe jos, într-o sală uriașă. Cei care sunt gazați trebuie să fie spălați cu apă, ca să fie îndepărtate toate rămășițele de gaz. Pentru asta, bărbații sunt dezbrăcați și spălați, iar cei mai mulți dintre ei își revin. Femeile, din cauza existenței acestui tabu, pentru că nu au voie să le atingă, nu sunt dezbrăcate, deci ele sunt cele care pier.

 

Nici dacă doctorii sunt femei nu au voie sau nu existau femei doctor?

Nu erau, da. Și atunci există scena asta cumplită în care personajul principal se trezește întinsă printre femei muribunde, dar, fiindcă era lângă ea un prieten foarte bun, care îi convinge pe doctori să le aplice femeilor același tratament ca și bărbaților, are o șansă. Deci, cartea este extrem de mușcătoare și la adresa unor tabuuri sociale tradiționale.

 

Mi se pare cutremurător.

Da, este, și sunt multe scene cumplite din spitale, din închisori; toate trăite prin ochii acestui copil speriat, siderat în fața unei vieți pe care nu o vrea. Este un copil care își pierde mama într-un astfel de atac, și odată cu ea, și punctul de stabilitate. Și o vedem cum trece dintr-o mână într-alta, iar, în cele din urmă, este abandonată, legată de un stâlp dintr-un subsol, unde își găsește sfârșitul. Copilul ăsta traumatizat are, totuși, un refugiu aproape nefiresc în peisajul ăsta de război: îi place să deseneze și să citească. Cartea ei preferată este „Micul prinț”, dar și „Alice în Țara Minunilor”, pe care le împrumutase de la biblioteca școlii în care lucra mama ei.

 

 

 

 

Cărțile astea mă duc cu gândul la nevoia de evadare.

Da, caută o evadare. Își ascunde comorile în camera pe care o împărțea cu mama și fratele ei, sub pat, unde ăși găsește refugiul. De fiecare dată își imaginează cum ar fi să trăiască pe o planetă îndepărtată, ca Micul Prinț, și să aibă tot felul de prieteni care să o conducă printr-o lume fabuloasă, ca Alice. Ăsta e felul ei de a trece prin dramele astea, prin care nu am putea vedea trecând nici un adult, darămite un copil. Cartea este răvășitoare; poate pare prea lacrimogenă, dar trebuie înțeleasă prin ochii acestei autoare, care a trăit, la rândul ei, drama războiului. A plecat din Siria și, din cauză că a demascat toate aceste atrocități, trăiește în exil. A venit o dată și în România, la FILIT, dar din păcate nu am reușit să ajung. Nu a trecut prin București, dar intenția este să mai traduc un roman și, împreună cu Editura Trei, să facem în așa fel încât să vină la lansare. Sper.

 

Am observat că majoritatea romanelor pe care le-ai tradus au teme foarte dure. Te-a încărcat vreo carte atât de mult încât să ai nevoie de pauze?

Nu zic că nu lasă urme, dar mie îmi place tipul ăsta de literatură, așa că nu. Și când nu traduc, citesc literatură tradusă de alții; foarte multă literatură turcă, Orhan Pamuk, Elif Shafak, Zülfü Livaneli. Sau persană. Îmi plac extrem de mult autorii armeni, cei care provin din spațiul ex-iugoslavic, sârbi, croați, bulgari. Citesc multă literatură balcanică, în sensul foarte larg al cuvântului.

 

Cum ai spus și tu, nu sunt cărți pe care toată lumea poate să le citească cu ușurință sau prin care să treacă lejer. De ce crezi, totuși, că ar trebui să citim și cărți de genul acesta?

Mie nu îmi place verbul ăsta, „trebuie”. Le citim dacă vrem să înțelegem mai bine un spațiu, dacă vrem să trăim, chiar de la distanță, niște experiențe de viață extrem de puternice; le citim pentru că suntem curioși. Nu citim pentru că ni le recomandă editura care vrea să le vândă și nici pentru că ni le recomandă traducătorul, pentru că vrea să își pună în valoare numele. Le citim pentru că suntem curioși să vedem ce este acolo, dincolo de cele două coperți, și pentru că, în general, cărțile ne deschid niște lumi pe care fie nu le înțelegem prea bine, fie nu avem vreme să le înțelegem. Noi astăzi suntem extrem de grăbiți, totul este fast, și atunci luăm pe nemestecate informații. Ce știm noi despre lumea arabă? Păi, știm ce am găsit repede sau ce ne-a rămas în minte în urma unui episod trăit sau văzut. Dacă vreau să trec dincolo de asta, dacă sunt curios să văd ce se întâmplă dincolo de aceste idei stereotipale pe care le întâlnesc, atunci iau în mână o carte, pentru că în momentul în care ai început să citești dintr-o literatură, nu te vei opri. Mie mi s-a întâmplat cu literatura turcă.

 

Cumva ajungi down the rabbit hole, bănuiesc.

Da, exact așa. Oamenii care citesc sunt curioși, asta este cel mai frumos lucru care ni se poate întâmpla, să fim curioși.

 

Ce i-ai spune unui traducător la început de drum?

Eu îi încurajez foarte mult. Chiar am avut un exercițiu, un experiment care mi-a plăcut, o carte pe care am tradus-o cu șase studente de la arabă, anul III. Am lucrat în echipă la un roman psihologic al lui Jabra Ibrahim Jabra. Nu știu dacă oricine poate traduce, dar oricine este îndrăgostit de o limbă străină, și cred că sunt mulți, pot să se apropie de texte în limba respectivă. Noi, la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, scoatem mulți traducători, care pot traduce orice de la adeverințe, până la text religios.

 

Literatura religioasă ți se pare cel mai greu de tradus?

Este foarte greu de tradus și trebuie să o faci cu foarte multă responsabilitate, să ai o pregătire teologică serioasă. Eu nu cred că aș fi suficient de pregătită să fac lucrul acesta. Aș putea traduce filosofie, dar, din nou, cu o muncă de documentare foarte profundă. Actul ăsta de traducere trebuie să fie asumat, pentru că traducătorul trebuie să fie o persoană foarte responsabilă. Nu băgăm textul în Google și apoi îl mai „periem” noi. Se simt cărțile care sunt traduse așa, pentru că ideal este ca textul citit în limba țintă să fie unul de sine stătător.

 

Să nu se simtă că e tradus.

Și să nu se simtă pe sub el limba din care l-ai tradus. Iar Google nu știe să facă asta. Și vezi tot felul de expresii traduse preluate mot-a-mot. Și atunci sigur că te întrebi dacă nu este mai bine să citești în limba de origine, dacă poți.

 

Înțeleg perfect. Chiar recent am citit o carte în care au fost traduse cuvânt cu cuvânt anumite idiomuri.

Cum am găsit eu o dată, într-un articol tradus din engleză, sintagma „terorism domestic”. „Domestic”, care este „intern”, de fapt, în această limbă minunată a lui Shakespeare. Și mă tot gândeam ce poate să însemne asta, pentru că în română, „domestic” se referă la ceva ce se întâmplă într-o familie, în casă. Autorii trebuie respectați și, dacă îi respecți, atunci trebuie să îi traduci cum se cuvine în limba țintă.

 

Literatura cred că este un loc în care putem să trăim foarte bine, într-o bulă foarte interesantă, pentru că avem nevoie de evadare. Tendința asta de a primi ceva ușor, de a deschide un televizor sau un videoclip e foarte periculoasă și îi sabotează pe cei care își doresc să rămână atașați de lucrurile astea profunde, care definesc oameni și creează caractere. Iar noi, cei care credem că lucrurile astea sunt importante vom suferi cel mai mult, pentru că ne vom întâlni cu ceilalți care preferă fast everything și s-ar putea să  nu mai putem comunica unii cu alții. De aceea cred că e fundamental să citim în orice formă, să păstrăm relația cu textul.

 

Laura, este revigorant, în marea asta de fast everything, să întâlnesc o persoană curioasă și dedicată ca tine. Sunt sigură că deja ai inspirat mulți oameni să aleagă acest drum mai mult sau mai puțin anevoios și că vei continua să faci asta prin cursuri, prin exerciții cu studenții, dar și prin interviuri ca ăsta care, sper eu, o să ajungă la mulți traducători la început de drum.