Anca a lucrat doar în edituri, încă de pe băncile facultății, în timp ce Elena a început la o casă de discuri, dar soarta – sau zeul cărților – a vrut ca ele să se întâlnească. Aveau treabă împreună.
„Cele două companii, casa de discuri A&A Records și Editura Vellant împărțeau același sediu, respectiv mansarda. Așa că ne întâlneam la prânz, la mici și cartofi prăjiți, și de acolo lucrurile au evoluat firesc.”, mi-a spus Elena. Firesc.
M-a împins curiozitatea să le aflu povestea. Anca Dumitrescu și Elena Marcu au fondat acum șapte ani editura Black Button Books și-au construit-o din alegeri curajoase și asumate. Iar asta se vede cel mai bine în titlurile de pe rafturile editurii.
Corina: Care a fost visul tău de mică?
Elena: Când eram foarte mică visam să fiu musafir. Apoi am avut perioade: mi-am dorit să fiu karatistă, pe urmă pictoriță, un pic mai târziu și mai rațional, jurnalistă. Ușor m-am apropiat cumva de cuvinte, dar nu știam că o să ajung să le îngurgitez în felul ăsta. (râde)
Anca: Ca multe dintre fetițele în perioada aceea, mi-am dorit să mă fac doctoriță. După ce m-am lămurit că-mi place mai mult să citesc decât lucrez la fizică și la chimie, am vrut să mă fac profesoară de română. Dar primul job a fost la Alexandru Mușina la editură și mi-a plăcut atât de mult munca asta cu cărțile, încât am rămas aici.
Corina: Ați ajuns în industria cărții fiecare, dar cum v-ați cunoscut voi două?
Elena: După ce am terminat Științe Politice la București am lucrat la o casă de discuri – A&A Records – care împărțea același sediu cu Editura Vellant. Așa că ne întâlneam la prânz, la mici și cartofi prăjiți, și de acolo lucrurile au evoluat firesc.
Corina: Cum ați ajuns la ideea de a deschide propria editură?
Anca: Asta s-a întâmplat după un timp, după ce am lucrat împreună la Editura Vellant. Elena pe partea de promovare, redactare și alegere de titluri, iar eu la redacție cum lucrasem și până atunci. Apoi am ajuns să lucrăm în echipă câțiva ani buni. Am ajuns la concluzia că ne-ar plăcea să facem lucrurile un pic altfel, să aduce altfel de titluri. Ne-am luat inima în dinți și am plecat să deschidem această editură și să mergem mai departe singure.
Corina: Care au fost lucrurile altfel pe care ați vrut să le faceți? Ce vă lipsea în acel moment?
Anca: Am vrut să avem o editură cu un program mai coerent ideologic. Cu niște autori care să aducă subiecte mai incomode, cel puțin în 2016. Să fie multe scriitoare, să fie proză scurtă, să fie puse în discuție toate izmele momentului, care sunt din păcate încă valabile, tot soiul de discriminări și incorectitudini pe toate planurile. Cam de aici s-au dezvoltat lucrurile.
Corina: Sunteți prima editură din România fondată și condusă de femei. Voi două vă ocupați de tot. Care sunt rolurile într-o editură și ce paletă acoperiți?
Anca: Toate activitățile pe care le presupune o editură axată pe traduceri cum suntem noi deocamdată, de la alegerea titlurilor, traducere, redactare, corectură, punere în pagină, promovare, livrare. Tot traseul de la cumpărarea unui titlu și să-l traducem, până la a-l vedea pe raftul librăriei.
Elena: Și programe de gestiune, tot felul de lucruri amuzante.
Corina: Cum e să fiți în toate rolurile? Cum e rolul de coordonator de editură din papucii de femeie?
Elena: Probabil că e la fel ca din papucii de bărbat din punctul de vedere al coordonării, doar că nu știm prea multe edituri care să fie formate dintr-o echipă atât de mică. Iar din papucii de femeie, poate e un pic mai complicată partea logistică, pentru că sunt o mulțime de munci fizice, de fapt, care trebuie făcute, de la recepția tirajelor de cărți, mutarea din depozit, livrări, expediere comenzi, care implică literalmente cărat lucruri cu brațele – pe care mi le-am întărit, e drept, între timp, dar nu e cea mai simplă dintre activități. Am avut câteva momente în care a trebuit să ne mutăm depozitul dintr-o parte în alta, erau tone de cărți care trebuiau cărate și a fost o provocare.
Anca: Avem și momente mai dificile, dar ne-am obișnuit. Din păcate, piața noastră de carte nu e atât de efervescentă la nivel de putere de cumpărare și nu avem un public de carte cumpărător atât de mare ca să o ducem foarte bine și să putem pune pe piață multe cărți. Titlurile noastre nu sunt dintre cele mai cunoscute și e ok, nu ne place să aderăm la eticheta de editură de nișă pe care am primit-o de mult ori. Suntem o editură cu un program coerent. Dar când întregul context economic e dificil, cum a fost și anul trecut situația cu scumpirea hârtiei, lucrurile arată și la noi un pic mai sumbru, pentru că am putut să scoatem mai puține cărți decât ne-ar fi plăcut și ne propuseserăm.
Elena: Oricum, scopul nostru nu a fost niciodată să scoatem 400 de cărți pe an. Dar e adevărat că nu am reușit să ne atingem planul, respectiv să scoatem o carte pe lună, pentru că mereu apare câte ceva și atunci când trebuie să faci tu toate lucrurile care mănâncă foarte multe resurse, se ajunge la finish un pic mai greu.
Corina: De unde vine numele Black Button Books? Cum l-ați ales și ce conotație are pentru voi?
Anca: Este un simbol al unui obiect mic, aparent nesemnificativ, care ține lucrurile laolaltă. Acel mic nasture negru pe care îl găsești la toate perechile de pantaloni, taioare sau costume bărbătești de sute de ani. Nu-l vezi neapărat, dar este esențial.
Corina: Are legătură cu alegerea voastră de a păstra designul minimalist? Brandul și coperțile par să fie în direcția asta, neelaborate, dar atractive?
Elena: Ține mai degrabă de aceeași coerență pe care ne-am dorit-o în planul editorial și în zona de design. E vorba de a oferi mai degrabă informația necesară fără să păcălești, un oarecare respect pe care am încercat să-l acordăm autorilor și cărților lor fără să împingem în față alte lucruri. Poate pe zona de marketing, cel puțin pe piața din România, nu e cea mai fericită alegere, dar din punctul nostru de vedere e cea mai corectă pentru toată lumea. Cărțile merită să fie citite pentru ce conțin nu pentru fotografiile de pe copertă.
Corina: Cum au primit cititorii voștri această alegere?
Anca: Cum primesc în general oamenii lucrurile, unii foarte vehemenți împotrivă, unii admirativ. Am primit încă de la început strong opinions despre coperte. Până la urmă, ne-am dat seama că e important pentru noi și viziunea noastră să rămânem constante și să mergem înainte cu alegerea pe care am făcut-o. Și am primit încurajări din zona designerilor. Există acel concurs – „Cele mai frumoase cărți din România” – o competiție anuală dedicată designului de carte, dimensiunii artistice a cărții văzută ca obiect. Acolo am fost premiate pentru felul în care arată colecția de non-ficțiune, în 2018 sau 2019, deci am primit mai degrabă încurajări decât critici, inclusiv de la librării. Când am intrat cu colecția de romane am introdus două culori pe lângă negru pe copertă.
Elena: Fiecare colecție are coperte diferite, doar că în feluri discrete. Sunt toate font based. Aici nu putem să nu-l menționăm pe Ray cu care am colaborat perfect pe zona asta și nu doar pentru că a înțeles el foarte bine ce voiam noi, ci pentru că e și zona lui estetică. El e pasionat de fine typography și a fost încântat să facă ceva cu respect pentru artă și pentru lectură, cu tot ce înseamnă spațiul pe pagină, felul în care ții cartea în mână. Îi mulțumim și lui, are în mare parte meritul despre care vorbea Anca.
Corina: Ați ales să mergeți pe traduceri, dar aveți totuși și autori români în portofoliu. Cum i-ați ales, care e direcția pe care vreți să mergeți cu asta, ca știu că apreciați scriitorii români și vreți să-i promovați.
Elena: Sigur că da. În prima fază am mers pe zona de antologie. Am pornit de la subiecte care ne interesau sau care consideram noi că trebuie puse pe masă și am apelat la diverși autori și autoare sa scrie pe temele astea. Iar anul trecut am scos și prima carte de autor – „Trilogia sensibilă” a lui Bogdan Georgescu – care pur și simplu ne-a atins în multe feluri. Probabil că e și ăsta un pariu, nu se publică foarte multă dramaturgie la noi, și atunci ni s-a părut că e o zonă care trebuie expusă puțin mai mult. În plus, Bogdan Georgescu vine din zona de teatru politic, care se ține de obicei în spații alternative. Nu multă lume ajunge la ele și atunci am sperat că prin intermediul cărții, aceste subiecte, felul în care pune el problema, genul acela de intimitate în text pe care e capabil să o creeze poate ajunge la mai mulți oameni. Și mai sunt și alții în plan. Însă, să coordonezi o colecție cu adevărat consistentă de autori români este un job full pe care noi, în momentul de față, nu am putut sa-l susținem. Probabil că și de acum încolo vom reuși să scoatem un autor pe an.
Corina: Cum a fost primita cartea în limba română de la voi, dacă publicul vă știa pe zona cealaltă, de traduceri. A avut succes?
Elena: nu este o carte care să fie în top 3 vânzări, dar asta în primul rând pentru că este dramaturgie, nu pentru că este un autor român. Dar cei care au citit-o au fost foarte încântați. Este chiar un altfel de text, cu totul. E un alt fel de a scrie și de a vedea lucrurile.
Corina: Care este cea mai căutată, cea mai bine vândută carte din portofoliul vostru?
Anca: De când ne-am înființat, titlurile căutate au fluctuat. Putem spune titlurile care s-au menținut tot timpul în top 10, de exemplu, dar e greu să dăm un bestseller. Anul trecut, de exemplu, a fost unul foarte bun și ne-am bucurat că s-a vândut mai mult decât în anii precedenți „Camera lui Giovanni” a lui James Baldwin. Cărțile Chimamandei Ngozi Adichie: „Americana” sau „Jumătate de soare galben” pe care l-am scos la finalul anului trecut, în noiembrie, au mers bine. La fel, cărțile de memoir ale lui Aleksandar Hemon: „Cartea vieților mele” sau prima carte de memorii a lui pe care am publicat-o la proză scurtă „Iubire și obstacole”.
Elena: Și „Foame” a lui Roxane Gay a fost foarte bine primită și „Mama râde” a lui Chantal Akerman, la fel.
Corina: Că tot ați vorbit de antologie, cea scoasă de Freeman’s mi-a fost recomandată din mai multe surse. A fost o alegere bună pentru public? Au reacționat bine la ea? Cum ați ales-o?
Elena: Publicul de antologie e un public foarte restrâns. Am fost conștiente, când ne-am asumat acest proiect, că nu o să fie bestseller, dar ni s-a părut un proiect foarte important. Sunt extrem de mulți autori de descoperit, foarte multe voci din diferite culturi care ar trebui auzite. Firește că nu o să putem noi să publicăm toți autorii care ne plac din antologii în general, nu doar din antologia Freeman. Însă ni se pare important ca oamenii sa aibă acces la diverse voci, chiar dacă nu au fost traduse încă, sau nu au nu știu câte premii la activ, chiar dacă nu apar pe liste cu milioane de copii vândute. John Freeman chiar are un rol în faptul că am deschis editura, pentru că ne-am cunoscut și am lucrat foarte bine împreună, iar când am adus în discuție planurile noastre a fost foarte încurajator și persistent în încercările de a ne convinge să facem pasul.
Corina: Cum să alegeți cărțile sau autorii pe care-i publicați? După ce standarde?
Anca: După ce ne place nouă, clar (râde). Nu reușim din păcate să luăm toate titlurile care ne plac nouă. Încercăm să fim cât se poate de la zi, cât ne permite timpul, cu ce se publică în diverse spații, să citim cât putem de mult și să alegem în conformitate cu direcția editurii, cu gustul nostru estetic, stilistic și cu puterea economică.
Corina: Aveți o anumită carte preferată?
Anca: N-aș putea să aleg un titlu. Sunt cărți la care, poate atunci când le-am tradus, am investit emoțional mai mult decât în altele, dar dacă a tradus-o Elena și nu eu, nu înseamnă că nu îmi e la fel de dragă. Unele m-au atins mai mult, dar altele mă impresionează tehnic, deci n-aș putea să aleg o carte. Toate au părțile lor bună, suntem ca niște părinți cu copii, e greu să alegi.
Elena: Mi se pare că nu e cel mai fericit lucru, ca editor, să-ți limitezi astfel felul de a vedea lucrurile. Pentru că trebuie să înveți să găsești în fiecare carte pe care o publici ceva care să îți amintească de ce faci ceea ce faci și asta mi se pare mult mai important decât să faci un top. E o căutare. Nu e vorba de faptul că e o carte proastă sau nu, ea te ajută să-ți conturezi gustul, să vezi ce nu-ți dorești să citești, ce-ai căuta mai degrabă, ce-ți lipsește. Te ajută și lucrurile astea. E important e să găsești în scris ce nu-ti place. Nu există nimic bun fără comparație.
Corina: Ați avut parte și de provocări în traducerea cărților?
Elena: Au fost unele cărți greu de tradus tehnic, dar ne-a făcut super plăcere să lucram la ele. Pentru anumite cărți, e o oarecare temere. La Virginia Woolf, de exemplu, ne-am temut tare, e o carte greoaie. Ea scrie destul de free flow în eseu, sunt fraze lungi, gânduri exprimate ușor alambicat pe alocuri, limba engleză e una sintetică, trebuie transpus tonul în limba româna fără să măcelărești gândurile scriitoarei și-atunci a fost puțin provocator. Altele au fost provocatoare din punct de vedere emoțional. Pentru mine a fost provocator să lucrez la „Camera lui Giovanni”. Iar „Jumătate de soare galben” m-a terminat emoțional, pur si simplu. E o carte mare în care găsești niște lucruri cu care trebuie să trăiești luni de zile, cu care nu ești obișnuit. La care tinzi să închizi ochii. Să traduci o astfel de carte te ține acolo, în ea, chiar și atunci când tu îți continui viața și ieși la bere, la terasă, cu prietenii și vorbiți despre seriale de pe Netflix. Dar îți rămâne mereu în cap gândul că trebuie să te întorci în contextul ăla, în mintea și la cuvintele altcuiva în care tu nu trebuie să lași urme. Pentru că, de fapt, să fii traducător înseamnă să renunți la orgoliu.
Corina: Cum te schimbă genul acesta de experiență? După ce reușești să traduci, să intri în mintea autorului?
Anca: Mai întâi rămâi cu emoția și cu întrebarea dacă chiar ai făcut tot ce se putea pentru textul respectiv și dacă chiar ai reușit să zici cum trebuie. Eu nu cred că te schimbă, poate că îți dă un pic de curaj să mai încerci un nou text, oricât de complicat ar fi să încerci să te apropii și să-l abordezi.
Elena: Cred că lasă un pic mai mult spațiu sau creează un pic mai mult spațiu. Mi-am adus aminte acum de o traducere care a fost foarte provocatoare pentru mine, cea a lui Maggie Nelson, „Argonauții”. Este o carte complicată din multe puncte de vedere, e greoaie în sine și are referințe științifice și academice, dar este și foarte lirică. În același timp vine dintr-o zonă, o comunitate cu niște probleme pe care eu, Elena, femeie din România, nu mi le-am pus niciodată până la momentul respectiv și am simțit că trebuie să am o deferență față ele. Cartea conține niște lucruri atât de străine și cu care poți încerca să te familiarizezi și să le primești în tine fără să le faci ale tale. E foarte complicat, dar lasă mult loc acolo pentru tot ce urmează și te învață să gândești diferit. Te extinde, într-adevăr și partea cea mai bună este că nu-ți dai seama după traduceri de genul ăsta, până unde. Adică vezi doar că ți s-a lărgit un pic teritoriul, dar te uiți în zare și nu vezi granița, ceea ce e o senzație tare mișto.
Corina: Cum și unde comunicați voi mai bine cu comunitatea pe care ați strâns-o până acum?
Elena: Cel mai bine pe Social Media. În ultima vreme am fost mai tăcute acolo, am avut o perioadă destul de lungă, e adevărat, de reașezare. Tot ce facem, însă, în Social Media nu este comunicare de brand, e o comunicare foarte personală, pentru că editura suntem noi. Și atunci, de fiecare dată când lucrurile la noi nu sunt destul de clare, sau când lucrurile sunt puțin mai sumbre, se transpune în tonul cu care comunicăm și evităm să facem această litanie perpetuă acolo. Așa că preferăm să vorbim acum că știm măcar pentru următoarele luni ce și cum avem de făcut.
Corina: Care a fost cea mai mare provocare în gestionarea editurii sau care credeți că este cea mai mare provocare pentru o editură, în general?
Anca: Din poziția unei edituri mici sunt multe provocări. Unele, evident, ușor de intuit, în primul rând de ordin financiar. Dar la nivelul titlurilor alese, cea mai mare provocare este să îi convingem pe oameni să cumpere autori pe care îi traducem pentru prima dată și care sunt la debut. Avem o astfel de serie de autori și e foarte complicat să-i convingem pe oameni să-i cumpere dacă nu au auzit de ei, dacă nu au ținut prima pagină a ziarelor, a topurilor, sau pe amazon, sau nu au apărut articole despre ei, la noi. Ăsta e marele nostru deziderat și un pariu pe care nu simt că l-am câștigat până la capăt cu niciunul dintre acești autori: să îi convingem pe oameni să-i citească atât cât trebuie, sau cât de mult ne-am dori noi.
Elena: În mod normal oamenii nu ar trebui să știe toate dedesubturile industriei, dar cred că foarte mulți dintre ei nu își imaginează din toată munca asta câți bani intră într-o carte, acel obiect dreptunghiular, de cele mai multe ori în format standard. Sunt foarte, foarte mulți bani, și costurile astea au crescut enorm în ultimii trei ani. Prima dată cu criza de hârtie, apoi cu războiul, cu mărirea drepturilor de autor, toate au crescut, ca să nu mai vorbim și de cheltuielile fixe, că și asta contează, electricitatea, benzina, transporturile, depozitul. Contează tot. Și e imposibil să nu se reflecte în prețul de raft. E o discuție neplăcută pe care oamenii nu vor să o audă. Unul dintre cele mai grăitoare exemple e ce ni s-a întâmplat chiar când am vrut să deschidem editura. Ne-am întâlnit cu un consultant de fonduri europene, care ne-a spus simplu: conform UE și acestor granturi, a fi editură înseamnă că nu produci nimic. Cartea este un produs al tipografiei, nu al editurii, conform încadraturilor și, în consecință, de 7 ani, de când am deschis editura, glumim continuu cu faptul că noi nu producem nimic. E hilar și extrem de trist în același timp.
Eu cred că, din fericire, tot mai mulți oameni încep să vadă industria de carte pe de-a-ntregul ei, inclusiv datorită unor oameni ca Anca și Elena, care vorbesc despre asta. Și atunci când ajung să-i cunoască dedesubturile și mecanismele, o apreciază altfel. Industria și, mai ales, produsul ei – cartea, care, cu certitudine, nu este „nimic”.
