Memoria mea e ceva de groază, uită tot. Pe unele amintiri le-a șters de tot din existență. Pe altele pare că le depozitează undeva, sub cheie, de unde mai scapă câte una când mă aștept mai puțin.
De pildă asta: Aveam vreo zece ani când am văzut pentru prima oară, într-o carte, imagini din Japonia. A fost dragoste la prima vedere.
Sau asta: În clasa a 10-a am prins ocazia să învăț japoneză, vreo jumătate de an doar, că pe urmă s-au suprapus orele de școală cu programul cursurilor și am renunțat.
Sau: Orele de meditații la matematică, în clasa a 9-a (după prima mea notă de trei), cu un profesor cărunt și morocănos care-mi vorbea, plictisit probabil de atâtea creiere limitate pe care încerca să le lumineze, despre frumusețea unei ecuații.
Pare că-s amintiri aiurea, fără noimă.
Așa am crezut până am cunoscut-o pe Yōko Ogawa, prin „Profesorul și menajera” și mi s-au legat toate. Într-o zi o să ajung să văd Japonia, dar până atunci mă plimb prin literatura ei și Yōko mi se pare un ghid potrivit contextului meu, așa că ia-mă de braț și hai.
Yōko a descoperit Jurnalul Annei Frank pe când era doar o adolescentă și a impresionat-o așa de tare încât a început să-și țină un jurnal al ei, scriindu-i Annei de parcă ar fi fost o prietenă dragă.
„Inima și mintea lui Anne erau atât de bogate”, spune autoarea, acum în vârstă de 57 de ani și autoare a peste 40 de romane și colecții de povești. „Jurnalul ei a dovedit că oamenii pot crește chiar și într-o situație atât de restrânsă. Și că scrisul le-ar putea oferi oamenilor libertate.”
Decenii mai târziu, ea și-a transformat imaginația despre lumea lui Anne în romanul distopic „Poliția memoriei”.
Născută în 1962 în Okayama, vestul Japoniei, Yōko Ogawa a crescut scriind pentru sine. Când s-a căsătorit cu un inginer al unei companii siderurgice, a renunțat la slujba ei de secretară de facultate de medicină – o decizie obișnuită în viața multor femei din generația ei. În timp ce soțul ei lucra, ea scria. Nu a păstrat intenționat secretul, dar soțul a aflat despre scrisul ei abia atunci când romanul de debut, The Breaking of the Butterfly, a primit un premiu literar.
„Nu spuneam nimănui cu o voce tare: Scriu un roman.”, zice ea. „Dar mereu m-am gândit că, indiferent de cum s-ar schimba viața mea, vreau să am o viață de scris. Dacă aș putea câștiga bani din asta, nu știam.”
Au influențat-o autori japonezi ca Mieko Kanai, Kenzaburō Ōe și Haruki Murakami, dar și străini de cultura ei, ca autorul american Paul Auster, despre care crede că „scrie o literatură vorbită – pare că a scris o poveste pe care i-a spus-o cineva, mai degrabă decât să o creeze el însuși”.
Poveștile ne sunt necesare ca să ne putem împăca cu fricile și durerile noastre și cu singura preocupare umană la care nu se poate răspunde logic: aceea că toate viețile se termină în moarte.
Să spui o poveste înseamnă, în esență, să găsești ceva în nimic, iar asta poate fi singura modalitate de a înțelege existența morții.
Cu ajutorul poveștilor suntem capabili să conectăm trupul și sufletul, lumile exterioare și interioare, conștientul și inconștientul și putem să transpunem în cuvinte haosul din locurile noastre cele mai adânci și întunecate. A trăi înseamnă, deci, a crea o poveste care să se potrivească fiecăruia dintre noi.
„Oh, mi-am dat seama”, spune Yōko.
„Nu scriu romane pentru că sunt romancier. Fiecare persoană își creează poveștile trăind viața, iar eu scriu acele povești pentru că sunt om. Și eu cred că a scrie romane înseamnă a face față morții”.
O parte dintre scrierile ei urmăresc jocurile memoriei. În „Profesorul și menajera” e vorba despre un profesor de matematică afectat de un accident în urma căruia nu își poate aminti nimic mai mult de optzeci de minute. Un profesor care sigur m-ar fi făcut să iubesc matematica și care nu seamănă deloc cu cel cu care făceam eu meditații. „Poliția memoriei” e despre un grup de oameni care trăiesc pe o insulă și care uită treptat de existența anumitor lucruri pe care noi le considerăm date: păsările sau florile. Un fel de memoria mea, pare.
În altele, Yōko dezvăluie cruzimea umană, interesată fiind să exploreze ce îi determină pe oameni să comită acte de violență fizică sau emoțională. „The Diving Pool”, o colecție de romane publicate în limba engleză, prezintă personaje care folosesc subterfugii pentru a provoca durere persoanelor apropiate. În „Hotel Iris”, un văduv mai în vârstă și cam sadic atrage o tânără de 17 ani în întâlniri sexuale din ce în ce mai brutale.
„Uneori, îmi imaginez:
Într-un oraș necunoscut, departe, într-o cameră de terapie sau de spital, cineva într-o stare ruptă, fără speranță, verbalizează labirintul în care a rătăcit. Stau în colțul acelei camere întunecate și scriu totul. Ca o explicație de care au nevoie pentru a-și ajuta sufletul pierdut, că povestea există undeva în lume, notez totul, cuvânt cu cuvânt. Cam asta sunt romanele mele.
Și în acel moment, simt o ridicare de greutăți. Dacă rolul meu este să notez poveștile care umplu această lume, nu trebuie să-mi mai fie teamă că în mine nu există nicio poveste de spus. Poveștile sunt deja acolo.”
Opera ei abordează subiecte, teme și personaje din teme diferite într-un stil diferit de ce am citit eu până acum.
Memoria, comportamentul uman, responsabilitatea, vinovăția, cruzimea – le pune pe masă și le explorează din toate perspectivele. Disecă lucrurile la care se gândește, despre care vrea să vorbească, punându-le în diferite contexte. Iar asta presupune scriitură în diferite genuri, cu personaje foarte diferite, care au motivații foarte diferite. O varietate de povești disparate care pot explora pe de-a-ntregul temele care o preocupă.
Povești care își cer existență, iar pentru asta singura cale este să le scrie. Pentru că „Să întrebi de ce scrii?” e ca și cum ai întreba „de ce trăiești?”.
Cu cărțile lui Yōko Ogawa nu știi niciodată ce o să primești, ce o să găsești când te apuci de citit.
Eu mă apuc de explorat insula din „Poliția memoriei” să văd ce-o să descopăr. Tu cu ce vrei să începi?
