Joi, 3 noiembrie 2022, la ora 12:45, Académie Goncourt anunța câștigătorul celei de-a 120-a ediții Prix Goncourt. De fapt, o câștigătoare, a 13-a din istoria premiului literar – Brigitte Giraud, autoarea romanului Vivre Vite.
Care-i treaba cu acest Goncourt?
Dacă preferințele tale literare nu sunt prea aproape de scriitorii francezi sau francofoni, e posibil ca și tu să fi auzit despre Goncourt doar ocazional. Mie mi-a trecut pe la urechi destul de rar, recunosc. Inclusiv despre Brigitte Giraud am auzit abia acum, în documentare: a mai primit în 2007 premiul Goncourt pentru volumul de short story „Iubire la suprapreț”, care e tradus în română de Ana Antonescu la editura Nemira. Romanul cu care a câștigat anul trecut – Viața la viteză maximă – a apărut anul acesta la editura Trei, colecția Fiction Connection, în traducerea Mihaelei Stan.
În schimb, premiul mi-a atras atenția de când am citit pe coperta romanului „Anomalia”, a lui Hervé Le Tellier, publicat în colecția Anansi a editurii Trei, în traducerea Mădălinei Ghiu: Prix Goncourt 2020.
Am aflat că este cel mai vechi și unul dintre cele mai prestigioase premii literare franceze. Specificul lui este acela că recompensează în fiecare an „cea mai bună lucrare de imaginație în proză, publicată în anul respectiv” și este acordat aproape exclusiv romanelor.
La începuturi, în 1903, premiul se acorda ca recunoaștere, dar și ca ajutor în bani, pentru tinerii debutanți talentați, ca să le permită să scrie o a doua carte. Astăzi, Goncourt aduce câștigătorilor aceeași valoare în bani ca acum 121 de ani, cu diferența că în zilele noastre e doar o sumă simbolică de 10 euro. Prestigiul premiului vine mai degrabă din efectul pe care-l are distincția primită de autor, aceea de răspândire foarte rapidă a faimei. Iar asta duce la „vânzări extraordinare de cărți: câștigătorul Goncourt devine un milionar instantaneu.” (James F English – The Economy of Prestige: prizes, awards, and the circulation of cultural value). „Anomalia” lui Le Tellier, de care spuneam, a depășit un milion de exemplare în mai puțin de un an de la publicare.
Premii fără controverse nu s-au văzut
Și, să recunoaștem, e un pic de deliciu în poveștile necuminți din spatele unor coloși ai istoriei 🙂
Și iată că unul dintre cazurile celebre e legat chiar de Marcel Proust. În 1919, decizia Académie Goncourt de a-i acorda premiul a fost primită cu indignare. Mulți cititori, avizați și amatori deopotrivă, considerau că premiul ar fi trebuit să fie al lui Roland Dorgelès pentru „Les Croix de bois”, un roman despre Primul Război Mondial. Mai mult, premiul ar fi trebuit acordat unor autori tineri promițători, în timp ce Proust nu mai era chiar tânăr la 48 de ani. Deși începător era – lucru care e, de fapt, singura cerință de eligibilitate, vârsta fiind neimportantă.
O altă poveste spumoasă are treabă cu unicitatea. Deși premiul poate fi acordat doar o singură dată unui autor, Romain Gary l-a câștigat de două ori: în 1956 pentru „Les racines du ciel” și din nou sub pseudonimul Émile Ajar în 1975 pentru „La vie devant soi”. Académie Goncourt i-a acordat premiul lui Ajar fără să-i cunoască identitatea reală. A urmat o perioadă de intrigi literare în care fiul vărului lui Gary, Paul Pavlowitch, a pozat în calitate de autor pentru o vreme. Însuși Gary a dezvăluit mai târziu adevărul în cartea sa postumă „Vie et mort d’Émile Ajar”.
Povestea asta mă duce cu gândul la altă posibilă controversă contemporană: am spus la început că Brigitte Giraud a primit premiul Goncourt de două ori. Ups! N-am găsit dovada clară, dar bănuiala mea e că în zilele noastre e voie pentru că recunoașterea se face pe categorii diferite: short story și roman, în cazul autoarei.
Dar poate o controversă mai serioasă vine din faptul că Giraud a câștigat premiul prin votul de departajare al președintelui Académie Goncourt, Didier Decoin. Cei zece membri ai Academiei votaseră la egalitate cartea Brigittei Giraud și romanul lui Giuliano da Empoli, „Magul de la Kremlin”. Tahar Ben Jellouna, și el membru al Academiei, a spus deschis că regretă alegerea: „Sunt foarte supărat, pentru că am făcut o mare greșeală. Cartea „Magul de la Kremlin” este o carte grozavă care aruncă lumină asupra epocii. Și noi ne-am oprit la o carte care nu e rea, nu am nimic împotriva Brigittei Giraud, dar ca scriitură este o carte mică.”
Pe de altă parte, nici nu ajunge oricine în finala selecției
Iar asta mă face să cred că merită să-i citim pe toți finaliștii. Plus că printre cei zece membri care-i selecteză se găsesc Eric-Emmanuel Schmitt, Pascal Bruckner, Philippe Claudel și Camille Laurens.
Procesul de selecție e împărțit în trei etape. Prima este, de obicei, compusă din cincisprezece finaliști. A doua, din opt finaliști, aleși din cei cincisprezece anteriori. Iar în a treia și ultima se aleg patru finaliști. În tururile de vot se pot desfășura maximum paisprezece runde. Dacă, după cea de-a paisprezecea, nu există niciun câștigător, votul președintelui este considerat dublu pentru a determina votul majoritar. Iar publicul știe că în ziua alegerii, la ora 12:45 fix, secretarul general, Philippe Claudel, vine în fața jurnaliștilor să anunțe câștigătorul, căruia i se oferă cecul simbolic de zece euro.
Goncourt-ul prizonierilor
Probabil că frații Edmond și Jules de Goncourt, ambii scriitori francezi naturaliști, nici nu și-au imaginat în 1867, când au conceput Prix Goncourt, că moștenirea lor va avea efecte și în zona asta. Dar uite că tot anul trecut, în martie, ministrul culturii și ministrul justiției din Franța au ales să lanseze Le Goncourt des détenus în centrul de arest preventiv Aix-Luynes. În total, au fost selectate 15 lucrări care au fost propuse spre deliberare și vot de către deținuții din 30 de unități penitenciare nominalizate.
Cool?
Și-așa, cu tot ce-am aflat despre Goncourt acum și cu ce-am citit despre Nobel și Pulizer din articolele Sînzianei s-a mai făcut un pic de lumină legat de premiile literare și mă uit cu alți ochi la titlurile sub care stă scris „câștigător al premiului…”. Hai, lectures #cool à tous!
