Dacă aud „gotic literar”, ce-mi vine în minte? „Frankenstein”, „Dracula”, „Dr. Jekyll și Mr. Hyde”, „Portretul lui Dorian Grey”? Adică niște personaje care se confruntă fie cu partea lor extrem de întunecată, fie cu forțe ale răului care trec granița dinspre fantastic și explodează în realitate, amestecându-se cu ea, transformând viața lor într-un coșmar palpabil din care nu există trezire.
Sau mă gândesc la „Departe de lumea dezlănțuită”, „Jane Eyre”, „Bleak House”. Aș avea dreptate și de data asta să asociez goticul cu atmosfera sumbră, cu natura sălbatică și înspăimântătoare, cu castele, ruine, culoare secrete sau camere bântuite.
Așa, dacă stau să mă gândesc bine, parcă e ceva și la Stephen King, Neil Gaiman sau Angela Carter care mă duce spre gotic. Or fi teroarea, fantomele, tărâmul morții, cimitirele, groaza care bântuie când straniul și nelumescul par să se târâie până în zilele mele luminoase. N-aș greși să cred că toate astea au legătură cu goticul literar.
Nimic nu strigă gotic mai tare ca Edgar Allan Poe, are toate ingredientele. Ba, găsesc la el și eroinele astea dark, melancolice, pe moarte sau de-a dreptul eterice, bântuind încăperi și grădini. Sună a gotic eroina romantică, în fond, mi-a apărut deja în minte „Rebecca” a lui Daphne du Maurier și parcă și „Fantoma de la operă” a lui Gaston Leroux se încadrează.
Știu și cum e eroul: byronian, bărbatul cu emoții paroxistice pe care le ține în frâu cu determinare, tipul acela împovărat de o mare suferință, pe care o suportă stoic, în virtutea unei responsabilități pe care o are și care e mai presus de orice altceva. Ca Rochester.
Vai de mine, ce amestecătură de stiluri, epoci și personaje! Ce mă fac acum, că parcă aș avea dreptate să pun sub umbrela „goticului literar” toți scriitorii ăștia, dar parcă e și neverosimil, eu știam că aparțin altor curente literare și apoi, cât ține goticul ăsta, că pare că încă nu s-a terminat?
Ia să fac niște ordine în cronologie.
De fapt, goticul este acum un stil, o manieră de exprimare artistică, mai degrabă decât un curent literar. Deși, atunci când a făcut ravagii la public, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se putea încadra lejer la mișcare literară, aparte față de romantismul din care s-a născut, ca un spin-off zănatic și cam sălbatic care nu doar că a cucerit cititorii, dar s-a și încăpățânat să bântuie prin literatură până în zilele noastre.
Romantismul a însemnat focus pe exprimarea emoțiilor și întoarcerea spre natură, ca sursă de contemplare.
Goticul a ales groaza din spectrul emoțiilor romantice și a rezonat și cu ideea unei naturi care să reflecte această emoție și să o amplifice, în stil romantic și nu prea, așa că a mers pe ruine și furtuni ca repere ale cadrului în care se desfășoară terifiantele povești.
Primul roman autoproclamat gotic a fost „Castelul din Otranto”, al lui Horace Walpole, în 1764. Acțiunea lui se desfășoară în perioada medievală, într-un castel plin de coridoare secrete, tuneluri, uși mascate, portrete ale unor oameni care par să iasă din tablouri. E cu blesteme care atârnă asupra locuitorilor castelului, accidente bizare care conduc la morți sinistre, căsătorii desfăcute și doamne hăituite de un lord malefic. Cartea a avut un succes uriaș și a deschis brusc poarta pentru genul acesta de roman. Era ușor de construit, avea o rețetă fixă, în care ingredientele s-au transformat în clișee și venea cu garanția succesului la public.
Curentul în sine așa a început, cu aceste elemente definitorii: acțiune plasată în trecut, în perioada medievală, un erou sălbatic și întunecat, eroine prinse în capcane din care nu pot ieși, o natură încrâncenată, castele, ruine sau mănăstiri.
Mișcarea a evoluat în două direcții: una s-a dus spre horror, cealaltă spre gotic romantic.
Și i-a mers bine mersi o perioadă, până când rețetele au devenit propria lor caricatură, iar clișeele s-au uzat așa de tare, încât au devenit ridicole și au început să fie parodiate. M-a făcut să zâmbesc informația că, după 1800, parodiile au început să apară cu o frecvență mai mare decât romanele gotice. „Northanger Abbey”, primul roman scris de Jane Austen și ultimul publicat, la câteva luni după moartea scriitoarei, în 1817, este o satiră la adresa ficțiunii gotice care sucise capul publicului în epocă.
Ai crede că literatura s-a descotorosit rapid de spin-offul ăsta melodramatic, însă nu a fost chiar așa. Ok, curentul a sucombat, dar stilul gotic a supraviețuit. În fond, dacă scoți clișeul și excesul din treaba asta, cui nu-i place o poveste sumbră?
Iar eroul byronian, cu aerul lui misterios și reținut, în spatele căruia ghicești o mare frământare interioară, a rămas iremediabil seducător. Mai ales că, până una, alta, fusese introdus de Lord Byron, el însuși întruchiparea modelului pe care l-a oferit pentru personajul masculin.
Una peste alta, apetitul pentru atmosfera gotică nu a dispărut deloc, doar cel pentru dulcegării cu aer sinistru, ca să facă loc unor teme mai generoase și unor abordări mai filosofice. Încet, încet, epoca medievală a făcut loc timpului contemporan, castelele și ruinele bântuite din mijlocul naturii au glisat către peisajul urban, confruntarea cu blesteme și fenomene oculte a făcut loc pentru lupta cu propriul trecut, cu sine însuși sau cu Dumnezeu. A rămas întunericul, atmosfera tenebroasă, dar s-au stins melodramele și au apărut tragediile care te lasă cu întrebări despre sens, umanitate și scop al vieții.
În Marea Britanie goticul respira o dată cu romantismul, ascuns discret în varianta dark a acestuia.
Însă în Germania avea un aer de notorietate respectabilă, girat de E.T.A. Hoffman. Asociat, pe bună dreptate, romantismului german, E.T.A. Hoffman transcende curentele artistice. E scriitor, jurist, compozitor, critic de muzică și pictor – un fel Byron german, un soi de om al renașterii în plin romantism, un scriitor care face pasul spre romantismul dark, ba chiar, cu bună știință sau nu, spre gotic de-a binelea. Mai știți povestea aceea ciudată cu „Piticuț, zis și Cinabru”? Romanul lui gotic consacrat e „Elixirele diavolului”, publicat în 1815, însă cu atmofera fantastică pe care am pus-o în sertarul cu „straniu” și „ce-o mai fi și asta” eu am făcut cunoștință de când cu basmul acesta creepy, altfel decât cele cu care eram obișnuită în copilărie. Bine, nici cu „Spărgătorul de nuci” n-am nimerit-o mai lin, însă cumva, ceva nedefinit a rămas să mă sâcâie și fascineze, chiar dacă poveștile astea ieșeau de tot din tiparul basmelor care, cu toți zmeii, vrăjitoarele rele sau căpcăunii lor la pachet știam sigur că se termină cu o nuntă și cu „au trăit fericiți până la adânci bătrânețe”.
Ceea ce nu era cazul aici. Și nu e cazul în gotic în general. Pentru când îmi vine să confund goticul cu basmele, mi-am găsit un fir roșu: basmele se termină, în general, cu bine. Poveștile gotice rareori se încheie fericit.
Cu respectabilitatea asta la pachet, influențele gotice și-au dat arama pe față și s-au concentrat în volumul care urma să schimbe istoria cititului în întreaga lume: în 1818 apare „Frankenstein”. Și gata, goticul virează spre horror, se desparte de romantism, deschide ușile spre fantasy și science fiction și refuză să se mai cantoneze în sentimentalism.
Cum, atunci, să nu-mi doresc să mă opresc în Londra în călătoria mea după gotic prin Europa și cum să nu merg pe urmele lui Mary Shelley?
Problema e că e greu să nu o iau razna și pe alte urme, că epoca victoriană a venit cât ai clipi și a adus virtuozitate în gotic.
Poate că nu mai vorbim de un curent literar în sine, dar clar vorbim de influențe gotice evidente în teme, personaje, motive și simboluri, ba la surorile Brontë, ba la R. L. Stevenson, ba la Gaston Leroux, Gustav Meyrinck, ca să nu mai vorbim de Bram Stoker cu vampirii care au cucerit planeta, de ne-a ajuns epoca clișeelor vampiriste un pic ridicole, cam cum a pățit întreg curentul gotic pe la începuturile lui. Și uite așa ajung frumușel în prezent, pe urmele terorii, călătorind cu thrills and chills, până la Stephen King, Neil Gaiman, Carlos Ruiz Zafon sau Angela Carter.
Nu e așa ușor să cutreier Europa după influențe gotice. În afară de faptul că nu-mi vine să iau urmele unui singur scriitor, mă mai cheamă insistent și America. Și trebuie să mă țin bine ca să rezist și să nu scap la primul vapor sau avion, pe urmele lui Edgar Allan Poe. Sau ca să nu trag o fugă să văd care e treaba cu „The turn of the screw” a lui Henry James, sau ca să nu trag o privire pe cărările lui H. P. Lovecraft și, de ce nu, pe ale lui H. G. Wells. Ca să nu mai vorbim că aș putea da nas în nas cu King sau Gaiman.
Uf, mai bine să-mi văd de drumul meu prestabilit: mă duc pe la „Fantoma de la operă”, mă opresc să gust „Elixirele diavolului” și apoi o să mă rătăcesc pe străzile Pragăi, că scrie gotic pe fiecare piatră din caldarâm și respiră Golem fiecare crăpătură din ziduri. Și doar am zis că nu mai fac greșeala asta, nu mă mai abat din drum. Nevermore.
