„True!—nervous—very, very nervous I had been and am; but why will you say that I am mad?”
Short story-ul se consumă la o singură citire. Începe abrupt, are puține personaje și se precipită pe final, într-un deznodământ neașteptat, concentrat într-un singur paragraf care provoacă o reacție emoțională puternică în cititor.
Pe scurt, cam asta e definiția agreată.
Dacă vrei să scrii un short story, de aici pornești
Numai că, probabil, ai să descoperi că nu e așa ușor cum sună.
Ba îți iese un banc, ba o fabulă, ba un soi de eseu, ba un început de roman. Toate-s minunate, da’ nu-s short stories. Măi, să fie! Când le citeai pe nerăsuflate, în tramvai sau în pauza de cafea, parcă nu păreau aşa o mare filosofie. Ce mare lucru, 2-3 pagini, un twist la final, cât de greu poate fi să scrii aşa ceva? Erai convins că, pentru un scriitor serios, povestioarele astea trebuie să fie nişte ciorne aşa, nişte exerciţii pentru momente în care îşi ia pauză de la literatura serioasă, cea care trebuie să aibă de a face cu romanul.
Deşi, dacă e să fim sinceri până la capăt, te-ai trezit deseori că rămâi cu câte un twist de ăsta agăţat de vreun colţ de minte. Ţi s-o fi întâmplat şi să ratezi să cobori la staţia potrivită pentru că ai căzut pe gânduri cu cartea în mână. Şi poate ai revenit la o povestire iar şi iar, sâcâit de întrebări care ţi-au răsărit în minte la multe zile după ce ai citit-o. Sigur ţi s-a întâmplat să găseşti alte straturi la fiecare recitire şi probabil există un short story care te-a zdruncinat aşa de tare încât ţii minte întorsătura de situaţie sau o imagine anume ani de zile, mulţi peste câţi ai reuşit să ţii minte rezumatul romanului care ţi-a plăcut la nebunie.
Pentru că asta face un short story bun
Nu te lasă în pace. Îţi rulează în minte ca un refren de care nu poţi scăpa, ca „motivul destinului” din Simfonia a 5-a şi, de fiecare dată, trezeşte asociaţii zguduitoare. Ce mare lucru, patru sunete alăturate în secvenţa short-short-short-long, nu?
Simplitatea rezultatului nu reflectă uşurinţa actului creator deloc. În spatele emoţiei puternice pe care ţi-o dă o creaţie aşa de mărunţică în dimensiuni, dar aşa de desăvârşită stă cunoaştere, rafinament, muncă, intenţie şi şlefuire minuţioasă.
Un short story bun e o capodoperă miniaturală. Poate genera revoluţii artistice şi culturale, nu doar emoţii individuale.
Ca „The Tell Tale Heart” a lui Edgar Allan Poe. Povestioara asta a rămas cu mine mai bine de douăzeci de ani după ce am citit-o prima oară. Mi-am spus că articolul meu va fi despre un short story iconic, unul care a schimbat scrisul şi cititul. Şi mi-a venit în minte automat „The Tell Tale Heart”.
A fost publicată în 1843 şi nu a stârnit foarte multe valuri. Edgar Allan Poe era un scriitor apreciat de lumea literară a timpului său în special pentru calităţile lui de critic literar şi de poet, mai ales după ce a publicat „The Raven”, în 1845. Proza lui scurtă nu a trecut neobservată în epocă, dar nici nu i-a fost recunoscută calitatea revoluţionară. A fost, mai degrabă, o bizarerie.
În secolul al XIX lea, cititorul american prefera romanele lui James Fenimore Cooper, ale lui Herman Melville sau Washington Irving, iar în lumea literară predomina convingerea că literatura trebuie să aibă un scop concret şi utilitar. Fie înveţi ceva din ea, de exemplu, cum arată ţinuturi îndepărtate la care nu ai acces, fie rămâi cu o morală, pentru că rolul oricărei arte poate fi şi trebuie să fie să educe.
Ok, în secolul XX ne-a lămurit realismul socialist de dimensiunea propagandistică pe care o poate lua utilizarea artei cu un scop determinat şi universal. Dar ideile acestea se discutau în secolul dinainte şi dezbaterea era serioasă, mai ales că începuseră să se audă voci care să susţină că arta nu ar trebui să aibă vreun alt scop decât pe ea însăşi.
Una din primele asemenea voci, deloc discretă, a fost cea a lui Edgar Allan Poe
Convingerea lui era că individul nu trebuie să rămână cu o informaţie după ce citeşte o creaţie literară, ci cu o emoţie. Iar pentru a crea acea emoţie în cititor, treaba scriitorului este să îşi rafineze stilul, să asculte semnificaţia fiecărui cuvânt şi să o potrivească în text exact acolo unde e nevoie, să îşi cunoască şi înţeleagă personajele, să livreze un efect unitar şi puternic, care să se traducă într-un impact pe măsură. Așadar artă de amorul artei, fără scop didactic, ideologic, politic sau de altă natură.
Ceea ce Edgar Allan Poe a practicat cu meticulozitate și convingere în fiecare din prozele lui scurte. Într-un timp în care predomina tendința de a pune în literatură straturi morale care să dea direcție și sens mesajului urmărit, sigur că explorările migăloase ale lui Poe prin psihologiile patologice, construcțiile lui romantice, în care fiecare element de decor reflectă starea interioară a personajului, incursiunile în zonele întunecate ale sufletului au fost primite, cumva, ca un soi de bizarerii. Însă dincolo de Atlantic, în Europa, aceste mici bijuterii literare, șlefuite cu pasiune și convingere, au avut un ecou puternic. Charles Baudelaire a fost un admirator al operei lui Poe și i-a tradus scrierile, arta de dragul artei a răsturnat ordinea literară existentă și concepția despre rolul artei a glisat spre simbolism și estetism.
Un pic mai târziu, nimeni altul decât Oscar Wilde va deveni și rămâne până în ziua de azi vedeta estetismului literar
Cu alte cuvinte, s-a lăsat cu revoluție.
Și nu doar aici. Edgar Allan Poe a dat short story-ului structura lui definită, forma pe care o consumăm cu aceeași poftă și azi. Iar atmosfera din prozele lui și temele abordate au fost fundațiile pe care s-au construit și rezistă perfect și azi genurile thriller, horror și policier.
Sigur, Poe nu a făcut toate astea cu un singur short story. Însă „The Tell Tale Heart” rămâne această esență perfect sublimată, spectaculoasă în aparenta ei simplitate, zguduitoare în alt fel la fiecare recitire: short-short-short-long.
Începe cu un personaj narator care înțelege că îi vezi surescitarea, și-o recunoaște și el, e conștient de agitația lui, dar te întreabă ce te face să crezi că asta înseamnă că e nebun. Și deja îl privești cu suspiciune. Și e clar că va fi greu să te convingă că nu e nebun și arzi de nerăbdare să afli de ce. În nouăsprezece cuvinte ești hooked. În 2093, cât are povestirea lui Poe, o să fii dat peste cap.
Despre acest short story s-au scris sute de mii de cuvinte. Poate milioane.
