Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău

„… salvatul de vieţi şi înnebunitul altora sunt, aşadar, superputerile bunicii. Ceea ce o face o supereroină cam disfuncţională, se poate spune. Elsa ştie asta pentru că a căutat cuvântul „disfuncţional” pe Wikipedia. „Wikipedia” e ceea ce oamenii de vârsta bunicii zic că-i „un dicţionar, dar pe net!”. „Dicţionar” e ceea ce Elsa zice că-i ca „Wikipedia, doar că analog”. Elsa a verificat cuvântul „disfuncţional” şi într-un loc, şi în celălalt, şi a aflat că aşa se spune când ceva încă funcţionează, dar nu tocmai cum trebuie. E unul dintre lucrurile ei preferate legate de bunica. Bine, poate nu neapărat azi. Că, uite, s-a făcut unu şi jumătate noaptea, Elsa e foarte obosită şi nu vrea decât să meargă la culcare, dar nu se poate, că bunica iar a dat cu caca într-un poliţist.”

Nu-i prima oară când scriu despre Backman

E revelația mea cu privire la scris. Face exact ce mi-e frică mie să fac. Scrie simplu, dar extrem de profund. Iar „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”, de la Editura Art, e unul dintre exemple în sensul ăsta.

Cartea e despre o bunică, logic. Care, ca toate bunicile, moare la un moment dat. Repede, chiar. Iar după ce moare, îi lasă misiune nepoatei de șapte ani (adică aproape opt) să livreze scrisori unor oameni extraordinar de importanți din viața ei, cărora le spune, desigur, că îi pare rău.

Dar bunica nu e ca toate bunicile

Face toate nebuniile Pământului, spre disperarea fiicei ei care își dorește și și-a dorit întotdeauna o mamă „normală”, dar sub atenta privire a Elsei, un copil super-inteligent, care știe cam prea multe lucruri pentru vârsta ei.

Cheia romanului este blocul în care trăiesc bunica (până când moare din cauza cancerului), mama Elsei (împreună cu bebelușul nenăscut, numit „Jumătatea”), cel de-al doilea soț al ei, George, Elsa și o listă de vecini care își pun amprenta, fiecare în felul lui, în viața bunicii și, ulterior, a Elsei. Bunica pare țăcănită. Foarte țăcănită. Dar pe măsură ce trec paginile, așa cum știe Backman să facă, începem să aflăm lucruri și nu ne mai vine să o judecăm: că bunica a fost chirurg în zone de pe Glob în care erau conflicte, că a salvat de-a lungul timpului, inclusiv dintr-un tsunami, o grămadă de oameni, că pozele cu copiii din camera ei sunt de fapt sufletele salvate, că în spatele femeii libertine care nu ține cont de reguli se află o mamă care și-a lăsat copilul acasă, în timp ce a luptat pentru copiii altora.

Poate cel mai fain lucru din carte este că Backman se folosește de o lume inventată ca să ne spună povestea

Iar povestea este de fapt un mod de viață cu care Elsa crește. Închide ochii și ajunge în Tărâmul-Aproape-Treaz, direct din șifonierul bunicii. Apoi se plimbă prin cele șase împărății: Miamas – care înseamnă „te iubesc”, Miplosis – care înseamnă „plâng”, Mirevas – care înseamnă „visez”, Miaudacas – care înseamnă „îndrăznesc”, Mimovas – „dansez” și Mibatalos – „lupt”. Bunica a transpus povești adevărate și dure din viața ei într-un tărâm în care pare că totul are o rezolvare. În care tot gri-ul ia formă de nori, capătă tente de roz și are gust de vată de zahăr. Și unde nu există reguli.

Și ca să vezi cât de bună era bunica, a început să își ceară iertare de la oamenii din viața ei, după ce a murit. În contextul în care, cartea începe în secția de poliție, unde Elsa și bunica o așteaptă pe mama Elsei să le ia, după ce bunica a fost prinsă în grădina zoologică, în timp ce se urca pe gard și încerca să sară în cușca maimuțelor. Apoi a aruncat cu caca în polițist. Și a condus fără permis de conducere. Și a fumat în secția de poliție. A făcut multe bunica, dar nu poți să nu o iubești. Pur și simplu, nu poți. Pe ea și pe Elsa.

Te provoc cu mare drag și pe tine să citești cartea. Părinte, adolescent, bunic, bunică. Indiferent de ce ești, ce profesie ai, cum te cheamă sau cu echipă de fotbal ții. Nu are cum să nu trezească ceva în tine cartea asta, măcar puțin.