Culoarul morții

”Suntem fragili ca sticla suflată, chiar şi în zilele noastre cele mai bune. De ce să ne omorâm cu sânge rece unul pe altul, cu gaz şi curent electric? Ce nebunie! Ce oroare!”

Sigur, scrie o grămadă de lume, scrie şi domnul King. Diferenţa este că dacă ”o grămadă de lume” ar încerca, pe un ton foarte serios, să-ţi povestească despre cum un deţinut sărac cu duhul şi mare cât o namilă a operat vindecarea miraculoasă a infecţiei urinare a unui gardian care se zvârcolea de durere de câte ori făcea pipi, te-ar buşi râsul. Că e ridicol, na.

Însă când face asta Stephen King, ţi se ridică părul pe ceafă şi-l crezi până la ultima virgulă.

Ştie dumnealui să facă magia asta: să îţi pună în faţa ochilor o lume verosimilă, să ţi-o construiască în detaliu, să te facă atent la fiecare tuşă, la fiecare gest. Eşti acolo, ţesut în urzeala orăşelului ăstuia american, în anul 1932, într-o vară toridă, asudând pe culoarele secţiei unde sunt deţinuţi condamnaţii la moarte, prin celulele lor de la penitenciarul Cold Mountain sau prin biroul gardienilor.

Furişezi priviri spre camera unde tronează “Bătrânul Scăpărici”, urmăreşti rutinele execuţiei, te laşi furat de distracţia măruntă pe care ţi-o oferă un şoricel înfometat. Ratezi spectaculosul aşa cum o faci şi în propria ta viaţă, pentru că aşa e viaţa: cu infecţii urinare, cu colegi de serviciu care te irită sau la care ţii, cu şefi ale căror soţii se îmbolnăvesc de cancer, cu plictiseală, cu căldură, cu orori care se petrec mereu la fel, până te obişnuieşti cu ele şi devin banale.

Şi după ce te-ai agăţat bine în urzeala asta, Domnul King îţi strecoară un mic detaliu. Aşa de mic, încât nu schimbă cu nimic senzaţia de verosimil a întregului. Poate un şoricel care s-a dresat singur şi mănâncă doar de la anumiţi gardieni şi refuză mâncarea deţinutului permanent care trece pe acolo cu sandvişuri, o dată pe săptămână. Un şoricel care pare că s-a ataşat de un anume deţinut cu care îşi petrece timpul, de parcă ar fi animăluţul lui de casă. Mă rog, de celulă.

Nici nu ştii exact, dacă priveşti înapoi, când a început să se modifice matricea asta a realităţii. Şi se întâmplă aşa de subtil, încât te trezeşti că citeşti despre roiul de insecte negre care au ieşit din gura lui John Coffey când şi-a pus palmele peste organul vătămat al gardianului şef şi l-a scăpat definitiv de durere şi nu e nici ridicol, nici neverosimil. E aşa cum trebuie să fie. Asta e realitatea. Şi tu pluteşti unde te duce ea. Mă rog. Nu pluteşti, te repezi şi te contorsionezi ca într-un carusel.

Că aşa scrie domnul King.

I-am recunoscut vocea în “Culoarul morţii”:  naratorul este chiar unul din personajele principale, vorba e tihnită, presărată cu mici cugetări, de parcă îţi vorbeşte şi se lasă furat de gânduri.

Ceea ce şi face, pentru că Paul Edgecombe îşi scrie memoriile din Centrul de Îngrijire a Bătrânilor Georgia Pines şi te plimbă din prezentul lui de acum în prezentul lui de atunci cu naturaleţe, n-ai vreo problemă să sari dintr-un timp în altul. Iar timpurile sunt amândouă ţesute cu poveste.

Ai un scenariu complet şi în prezentul lui de la centrul de îngrijire, la fel de atent construit, cu personaje, rutine şi detalii complete şi aproape că le simţi cum se leagă, intuiești că se va aşeza între ele povestea asta a namilei condamnate la moarte, ca să poţi înţelege povestea gardianului care ţi-o spune.

Însă, deşi i-am recunoscut stilul, de data asta domnul King m-a lăsat cu gura căscată de admiraţie şi inima frântă de poveste.

Parcă mi se pare îngust să aşez cartea asta în categoria ”horror”, chiar şi în topul genului. Sigur, mi s-a încreţit carnea pe mine când am citit capitolul cu execuţia lui Delacroix. Nu mi-a sugerat oroarea, m-a dus în mijlocul ei, cu toate simţurile treze şi atacate de mirosul cărnii arse, de senzaţia firelor de păr care se ridică, de stomacul care se contorsionează, de zgomotele aspre ale electricităţii izbite, de urlete, de gemete, de fierea de pe limbă.

Dar dincolo de asta, dincolo de groază, dincolo de supranaturalul care s-a inserat firesc în poveste, de parcă asta ar fi fost verosimil, nu restul, domnul King a cotrobăit toate emoţiile, a scormonit prin ele ca un magician. S-a jucat cu măiestrie cu dezgustul, furia viscerală, tristeţea sfâşietoare, tandreţea dulce, melancolia amăruie, răzbunarea dreaptă, neputinţa senină. Ale pesonajelor pe care le-am însoţit. Dar, mai ales, ale mele, cititor.

Şi a făcut asta cu siguranţa marelui scriitor.

Cartea asta a apărut în 1996. Până şi publicarea ei a fost aparte: a apărut ca roman foileton, King mărturiseşte în introducerea volumului unitar că l-a inspirat felul în care îşi publica Dickens romanele. Abia în 1997 a apărut ca volum complet.

Filmul a apărut în 1999, cu Tom Hanks în rolul principal. E pe locul 27 în topul Imdb al celor mai apreciate filme. Are un rating de 8,6, obţinut din aproape un milion trei sute de mii de voturi. Ştim cu toţii ce înseamnă asta. E un film mare.

Se întâmplă uneori ca o carte mică să devină un film mare. Sau o carte mare să devină un film mic.

Însă e preţios când o carte mare devine un film mare. ”The Green Mile” e o experienţă năucitoare, carte și film.

Pentru mine, romanul ăsta iese din categoria ”horror”. E literatură, pur şi simplu. Literatură de aceea care nu aparţine nici unui gen și tuturor timpurilor.

Îmi pare rău că îmi vine să folosesc cuvinte mari pentru cartea asta. Nu-mi place, musai, când cuvintele mari poleiesc cu o aură de inaccesibil literatura şi ne-o îndepărtează, aşa că încerc să mă feresc de ele.

Însă, ce să zic, unele cărţi cer cuvinte de astea. ”Culoarul morţii” trage din mine cuvântul ”colosal”. De la primul rând, până la ultimul:

”Cu toţii suntem datori cu o moarte, nu există excepţii, ştiu asta, dar uneori, o Doamne, coridorul Green Mile este atât de lung!”