Ultima cursă spre Woodstock

”Regreta oare copiii? Nu ştia sigur. Încă din pruncia lor, fusese îngrijorată de propria-i incapacitate de a flecări în termeni simpli şi intimi cu alte mame despre drăgălaşii lor mici şi adorabili. Citise o carte despre ”Arta de a fi mamă” şi trăsese concluzia alarmantă că o bună parte a condiţiei de mamă îi era nesuferită – ba chiar îi provoca greaţă. Din păcate, instinctele materne îi erau subdezvoltate, decise Margaret. ”

”Ultima cursă spre Woodstock” a apărut în 1975 şi e prima din cele 13 cărţi în care evoluează Inspectorul Morse şi Sergentul Lewis.

A făcut furori cuplul ăsta de detectivi; şi în literatura genului, şi în televiziune. Timpul lui Morse a fost perioada 1975-1999, atunci l-a scris Colin Dexter. Între serialele de televiziune, ”Inspectorul Morse” a devenit rapid clasic şi longeviv. Seria originală s-a încheiat în 2000, spin-offul ”Lewis” a fost filmat şi difuzat între 2006 şi 2015, iar prequelul, ”Endeavour”, a început în 2013 şi încă nu s-a încheiat.

Am văzut serialul, am fost curioasă să citesc şi cărţile şi m-am bucurat când l-am văzut pe Colin Dexter în colecţia ”Crime Masters” de la Paladin; n-am stat pe gânduri nici o clipă, am tras cu poftă şi anticipaţie cartea în coş.

M-a descumpănit cartea aceasta, aşa cum mă descumpănesc şi serialele astea britanice cu detectivi. Le urmăresc cu fervoare, e ceva compulsiv în felul în care le vânez şi le privesc, nu încetează să mă fascineze, să mă minuneze: de ce mă uit la serialul ăsta atât de slow paced, cu episoade kilometrice de câte o oră şi jumătate fiecare? Cu personajele astea atât de pline de tipicării, cu intriga asta care se desfăşoară meticulos, cu crimele astea care, parcă, şi ele sunt comise metodic, ca la carte, se aleargă rar în serialele astea, nu e ca în filmele americane, nu-s cascadorii uimitoare, nu creşte adrenalina de la vreun personaj care se agaţă de aripa unui avion, cade spectaculos, se rostogoleşte periculos, nu se dărâmă vreo patru clădiri, nu explodează circa zece maşini pe autostradă.

Crime placide, emoţii care au explodat scurt şi au generat un impuls de câteva secunde.  Suficient. E suficient pentru crimă. Şi apoi viaţa îşi vede de ale ei, curge indiferent timpul în care deznozi intriga aceea banală, o reconstitui din nimic, nu-i pasă timpului că ai vrea să afli ACUM ce s-a întâmplat, toate la timpul lor, aşa că ce rost are să ne agăţăm de aripa avionului?

Asta o fi? Acesta o fi motivul pentru care ne uităm la serialele astea? De asta vreau să citesc şi a doua carte cu Morse?

Nici măcar nu e prea simpatic Morse ăsta. Şi trăieşte într-un timp care nu-l avantajează. E timpul acela în care bărbaţii încă bănuiau că e nevoie de un pic de cooperare pentru o agresiune sexuală, e timpul în care ciupitul fetelor sau avansurile sexuale în autobuz erau ceva ce ţinea de firea lucrurilor.

Morse e acest tip sărit de 40 de ani care visează romantic şi pueril iubiri eterne pe care nu le găseşte; ceea ce nu-l împiedică să se îndrăgostească de femeile pe care le întâlneşte în decursul anchetelor. E pasionat de rebus, ascultă Wagner, bea fără urmă de reticenţă, citeşte clasici şi îl irită greşelile de ortografie. E snob, dar nu-şi dă seama. E lipsit de empatie şi nedelicat cu sergentul Lewis, dar nu realizează.

E înduioşător, uneori parcă e un copil mare, ciudăţel, un băieţel care mimează ce a fost el învăţat că înseamnă să fii bărbat.

Şi atunci, de ce vreau să citesc a doua carte?

O fi pentru că pot să trag o privire în acest Oxford, despre care ştiu doar clişee, toate legate de lumea academică? Pentru că pot să mă strecor în pub-urile unde se duc profii după ore sau prin cancelariile lor, să le descopăr defectele mărunte, micile secrete ruşinoase?

Sau o fi pentru că femeile astea pe care nu le pricepe deloc Morse şi nici nu se străduieşte, au aceste trăiri surprinzătoare în casele lor dichisite, cu grădini aranjate, cu tabieturi sociale cuminţi?

O fi pentru că nicăieri în alt mediu nu există discrepanţă mai mare între imaginea paşnică, aproape plictisitoare, dar mereu senină şi plină de savoare proiectată în exterior de orăşelele acestea, cu societăţile lor aparent aşezate în cutume şi politeţuri de salon şi realitatea implacabilă a impulsurilor criminale?

Crima nu e spectaculoasă în cărţile acestea. E ceva ce se întâmplă cât stai în sensul giratoriu, făcând autostopul ca să ajungi în Oxford. E ceva ce se întâmplă în biroul tău, cât te duci să discuţi cu colegul profesor în pauză. E ceva ce se întâmplă printre toate celelalte lucruri ale zilei. Nu are nevoie de decoruri dramatice, nici de cascadorii spectaculoase.

Iar gândul ăsta e fascinant şi înspăimântător.

Ajungi să-ţi fie simpatic într-un mod bizar detectivul acesta; nu pricepi prea bine de ce. Probabil pentru că e acolo, la fel de implacabil ca şi crimele astea, urmărind indicii, amuşinând suspecţi, determinat, fără oprire, până descoperă criminalul ascuns printre noi. Cel lângă care stai zi de zi, cel pe care-l saluţi, poate e colegul tău, poate e o cunoştinţă, nu ţi-ai fi imaginat vreodată, pentru că, ghici ce?, criminalii nu au nişte semne oribile pe faţă sau o manieră extrem de dubioasă de a articula cuvinte şi fraze, ca să-i poţi identifica rapid.

Şi atunci îţi devine simpatic Inspectorul ăsta, el şi cei ca el fac treaba asta:  găsesc criminalul de lângă tine.

Iar gândul ăsta e fascinant şi eliberator.

În anul 2000, Colin Dexter a primit distincţia ”Officer of the Order of the British Empire” pentru servicii aduse literaturii.

Eu citesc şi a doua carte, să ştiţi!